joi, 18 iunie 2009

STATUL ÎN CONCEPŢIA BIBLICĂ (sau DATORIILE CELOR CREDINCIOŞI FAŢĂ DE STAT)


Rastignirea Domnului
Unii dintre sectari, cum sunt studenţii în Biblie sau ruseliştii (următorii lui Carol Russel), apoi o grupare a lor zisă «martorii lui Iehova», adventiştii reformişti, inochentiştii ş.a. susţin că, după învăţătura biblică, statul şi autorităţile de stat nu trebuie recunoscute, deoarece ele sunt unelte ale lui Antihrist, întocmai cum sunt şi organizaţiile bisericeşti. Ca atare, ele trebuie să dispară, iar nu să fie recunoscute şi respectate.
Autorităţile de stat – zic ei – procedează la fel ca şi «instrumentul clerical» în Biserici: susţin deosebirile de clasă şi vrăjmăşia între oameni şi popoare, producând războaie sângeroase, conflicte economice etc., şi susţinându-se prin legi împotriva legilor lui Dumnezeu. Învăţătura aceasta ei o propagă mai mult prin grai – şoptind-o cu precauţie – fără a-i preciza în scris temeiurile biblice, fie de teama de a nu fi urmăriţi, fie în scopul de a nu produce ezitări în ceea ce priveşte exoperarea recunoaşterii lor din partea statului ca asociaţii libere religioase. Se supun numai de silă sau de frică, unii dintre ei uneori nevoind să depună jurământul la înrolarea în armată şi să ia arma în mână, alţii refuzând serviciul militar, cel puţin sâmbăta (ca şi activitatea, în această zi, în instituţiile şi serviciile de stat), iar alţii, neîmpotrivindu-se cu fapta la nimic, îndeplinesc totul împotriva convingerii lor, încredinţaţi fiind că nu sunt «vinovaţi» de faptele pe care le săvârşesc sub presiune.
Faţă de aceste învăţături şi practici străine literei şi spiritului Evangheliei, noi învăţăm cu totul dimpotrivă. Astfel în cele ce urmează se va arăta învăţătura noastră în această privinţă, sintetizată în câteva puncte împreună cu mărturiile corespunzătoare din Sfânta Scriptură:
1. Organizaţiile de stat şi instituţiile trebuie să fie recunoscute, deoarece autorităţile garantează şi realizează ordinea, care de la Dumnezeu. Tot ceea ce este ordine este de la Dumnezeu, căci numai dezordinea şi anarhia sunt de la diavolul. Dacă autorităţile de stat garantează ordinea, ele nu pot fi decât de la Dumnezeu, indiferent dacă puterea acestor autorităţi este deţinută de persoane nedemne.
Iată ce scrie Sfântul Apostol Pavel în timpul când în fruntea imperiului roman stăpânea Nero, unul din cei mai turbaţi prigonitori ai creştinismului: Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc, îşi vor lua osânda. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu, spre binele tău. Iar dacă faci răul, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia, pentru că ea este slujitoarea lui Dumnezeu şi răzbunătoarea mâniei Lui asupra celui ce săvârşeşte răul. De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai de frica pedepsei, ci şi pentru cugetul vostru (Rom. 13, 1–5).
Prin aceste cuvinte clare şi fireşti pentru oricine, apostolul arată că, de vreme ce ordinea este de la Dumnezeu, atunci şi cei ce o reprezintă şi o execută, reprezintă ceva dumnezeiesc; se referă nu la persoanele în concret, ci la autoritatea sau instituţia în abstract. Din păcate autoritatea poate fi deţinută uneori – cum era cazul pe vremea apostolilor – de persoane abuzive. Dar aceasta este altceva; Dumnezeu nu-i împiedică aici pe abuzivi şi nu le ridică libertatea. De abuzurile lor văr răspunde direct şi personal la Judecata ce-i aşteaptă. Iar dacă unii oameni pot fi răi, nu înseamnă că şi ordinea pe care ei o reprezintă prin calitatea lor este rea. Iată pentru ce spune Sfântul Apostol Petru următoarele: Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimişi de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine; căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune să închideţi gura oamenilor fără de cunoştinţă şi fără de minte... (I Petru 2, 13–18).
Apostolii Petru trăia în aceeaşi vreme cu Pavel, situaţia fiind aceeaşi. Şi totuşi cuvintele lui sunt după înţeles identice cu ale Sfântului Pavel: instituţiile de stat trebuie respectate ca unele ce reprezintă ordinea. Supunerea faţă de ele este din «voia lui Dumnezeu». Tot Sfântul Apostol Pavel, arătându-i lui Tit cum să înveţe pe credincioşi în ceea ce priveşte atitudinea lor faţă de autorităţi: Adu-le aminte să se supună stăpânirilor şi dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun... (Tit 3, 1–2). Iar lui Timotei îi scria încă mai mult: Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită..., că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu (I Tim. 2, 1–3).
Când Apostolul Petru a scos sabia pentru a lovi pe unul din cei ce veniseră cu oaste romană ca să-L prindă pe Mântuitorul, a auzit de la El cuvintele: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri (Matei 26, 52; Apoc. 13, 10). Se găseau în faţa ostaşilor romani (Ioan 18, 3; Matei 26, 47) şi deci nu era cazul să facă uz de forţă împotriva lor. Împotrivirea cu arma în mână ar fi fost socotită ca nesupunere faţă de stăpânire şi ca vrăjmăşie împotriva imperiului şi ar fi avut ca urmare uciderea împotrivitorului, conform prescripţiilor dreptului roman. Mântuitorul cere aşadar o atitudine de supunere. Din cele arătate până aici se impun două aspecte, două adevăruri:
a) Datoria noastră de a ne supune autorităţilor de stat;
b) Dreptul lor de a fi respectate şi ascultate în această calitate, ca unele ce nu în zadar poartă sabie (Rom. 13, 4), având dreptul şi puterea legiuită de a impune supuşilor ascultare şi de a pedepsi neascultarea, nesupunerea şi încălcarea legilor statului.
2. Împreună cu statul şi rolul său, în Sfânta Scriptură sunt recunoscute şi diferite aşezăminte prin care se susţine un stat, cum ar fi: serviciul militar şi impozitul.
a) În ce priveşte serviciul militar, nu se cere nicăieri în Scriptură desfiinţarea lui. Când au venit ostaşii la Sfântul Ioan Botezătorul, întrebându-l ce să facă, le-a răspuns: Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră (Luca 3, 14). Nu le-a cerut să-şi lase slujba de ostaşi (mercenari) ca să se ocupe cu alta, ci numai să fie corecţi, de unde rezultă că serviciul militar corect îndeplinit este admis. Apoi, când un sutaş din Capernaum I-a cerut Mântuitorului să vindece pe sluga sa, Mântuitorul nu i-a condiţionat împlinirea cererii de lăsarea slujbei sale ostăşeşti, ci de credinţa lui (Matei 8, 5–13; Luca 7, 1–10).
De asemenea este semnificativ şi faptul că cel dintâi păgân încreştinat a fost tot un ostaş, sutaşul Cornelie, ofiţer în cohorta «Italica», în Cezareea Palestinei (Fapte 10), tocmai prin exemplul încreştinării lui arătând Dumnezeu că şi păgânii sunt chemaţi la creştinism. Sfânta Scriptură nu are nici un cuvânt împotriva slujbei ostăşeşti, căci de câte ori este vorba de vreun ostaş, nu i se face nici un reproş pentru slujba Lui, ci numai i se laudă credinţa – dacă o are – sau cel puţin este sfătuit să fie corect în slujba lui de ostaş, fără a i se adresa vreun cuvânt reproş pentru această calitate a lui (I Cor. 9, 7; Matei 27, 54 ş.a.).
b) În ceea ce priveşte plata impozitului către stat, Mântuitorul s-a pronunţat clar şi categoric: Daţi cezarului, cele ce sunt ale cezarului...; deci un răspuns afirmativ şi răspicat adresat celor ce, cu gândul de a-L ispiti, I-au pus întrebarea privind legitimitatea plăţii impozitului către stăpânirea politică păgână (romană) de atunci (Matei 22, 15–22). Altădată, când I s-a cerut impozitul către templu, i-a zis lui Petru: Ce ţi se pare, Simone? Împăraţii pământului de la cine iau dări sau bir? De la fiii lor sau de la străini? El I-a zis: de la străini. Iisus i-a zis: Aşadar, fiii sunt scutiţi (Matei 17, 24–27). Deci numai fiii împăratului sunt scutiţi de impozite, nu şi ceilalţi supuşi ai lui.
Iată pentru ce Apostolul Pavel îndemna pe credincioşii din Roma să-şi achite impozitele către stat fără nici o ezitare: Daţi deci tuturor cele cu care sunteţi datori; celui cu dajdia, dajdie; celui cu vama, vamă; celui cu frica, frică; celui cu cinstea, cinste (Rom. 13, 7).
3. În Sfânta Scriptură este admis şi naţionalismul ca sentiment adeziune faţă de naţiunea din care facem parte, patriotismul ca sentiment de simpatie şi adeziune faţă de patria în care locuim. Însuşi Mântuitorul a dat precădere celor de un neam cu El după trup (oile cele pierdute ale casei lui Israel) faţă de păgâni (Matei 15, 24–25) şi tot El a poruncit apostolilor Săi să propovăduiască la toate neamurile, începând de la Ierusalim (Luca 24, 47; Fapte 1, 8). Apoi a vorbit despre conducătorii de state, fără a arăta că nu ar fi nevoie de ei (Matei 22, 21).
Apostolul Pavel, de asemenea, respectă dreptul oricărui popor la «mărire» şi «cinste» înaintea lui Dumnezeu dacă lucrează binele (Romani 2, 10), iar când a fost maltratat pe nedrept, el a făcut apel la dreptul lui de cetăţean roman şi la judecata împăratului (Fapte 22, 25), deşi împăratul era păgân şi deşi el însuşi mustrase pe cei ce se judecaseră înaintea păgânilor (I Corinteni 6). De aici rezultă nu numai importanţa statului ca garant al dreptului omului, ci şi dreptul acestuia de a face uz de calitatea sa de cetăţean al statului, ca un supus loial. Din această situaţie se naşte un sentiment de demnitate, fie naţională, fie patriotică.
Când, la primele Rusalii, alături de creştini erau de faţă în Ierusalim şi iudeii din diaspora (împrăştiaţi printre neamuri) – de peste 16 limbi diferite –, apostolii fiind insuflaţi de Duhul Sfânt, nu i-au învăţat să se împotrivească rânduielii din statele lor, ci le-au vorbit în limba fiecăruia din ei (Fapte 2, 1–11), respectând prin aceasta dreptul fiecărui popor la specificul său – cum este bunăoară limba – şi confirmând că Dumnezeu a lăsat ca toate neamurile să meargă în căile lor (Fapte 14, 16). Deci recunoaşterea statelor naţionale nu este nicidecum un păcat, Împărăţia cerurilor nefiind împotriva conducerii pământeşti a popoarelor. Hotarele ei atotstăpânitoare cuprind toate celelalte împărăţii şi popoare, fără să le desfiinţeze.
De la amestecarea limbilor, la Turnul Babel, existenţa naţiunilor grupate în state naţionale este ceva firesc. Diversitatea limbilor a creat tradiţii diferite pe teritorii sau patrii diferite, în care s-au grupat mai ales cei de aceeaşi limbă. Însă adesea între diferitele popoare păcatul a pus vrăjmăşie, ridicând între ele ziduri de ură şi venin, de aici născându-se apoi şovinismul şi naţionalismul exagerat, denaturat şi abuziv, naţionalism exclusivist.
În creştinism, însă, s-au auzit cuvinte ca acestea: Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi sunteţi una întru Hristos Iisus (Gal. 3, 28). Aici nu mai încape elin sau iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob, slobod, ci toate şi întru toate este Hristos (Col. 3, 11).
Dar prin aceasta nu se înţelege că s-ar desfiinţa popoarele, ci numai că ele sunt datoare a se înfrăţi şi a trăi în dragoste şi colaborare frăţească, spre binele lor şi spre slava lui Dumnezeu, Care iubeşte toate neamurile deopotrivă.
4. Dacă în Sfânta Scriptură serviciul militar este admis, atunci este de la sine înţeles că este admis şi războiul de apărare. Tocmai acest rol îl are armata: de a asigura existenţa statului, ca fiind instrumentul de apărarea al unui stat în eventualitatea răzvrătirilor dinlăuntru sau a năvălirilor unor armate din afară.
Aşadar, armata are în general datoria de a păzi statul, patria sau pe cetăţeni în totalitatea lor, faţă de cei ce îi periclitează din afară sau dinlăuntru, într-o formă sau alta, precum şi de a apăra integritatea teritorială sau suveranitatea morală a statului şi drepturile pe care acestea le garantează cetăţenilor săi. Statul – după învăţătura Sfintei Scripturi – nu are voie să atace cu armata sa un popor, ci numai să se apere, ca orice individ când este atacat.
Dacă, după învăţătura Sfintei Scripturi, se admite existenţa statelor, a armatei, precum şi războiul de apărare şi dacă, potrivit cuvântului Sfintei Scripturi, se cere ascultare, supunere şi respect faţă de stat, fără îndoială că şi cetăţenii din acel stat au datoria sfântă de a se jertfi pentru apărarea statului şi a patriei în care trăiesc. Numai într-un caz poate fi dezlegat cetăţeanul de obligaţia de a se supune orânduielii statului: când acesta va porunci ceva direct împotriva lui Dumnezeu şi a Legii Sale. În acest caz, legea lui Dumnezeu trebuie să aibă precădere, după mărturia Sfintei Scripturi, care arată că trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni (Fapte 4, 19).
5. Însăşi buna chibzuinţă a oricărei minţi sănătoase cere supunere faţă de stat. Căci dacă statul garantează viaţa, libertatea şi avutul cetăţenilor săi – adică bunurile şi drepturile lor sfinte şi superioare –, atunci şi aceştia trebuie negreşit să aibă datorii faţă de stat: să-şi plătească impozitele, să contribuie la apărarea statului, să efectueze serviciul militar, să fie supuşi autorităţilor, să le dea cinstea cuvenită şi să contribuie cu toată convingerea la ordinea impusă de cei ce au menirea de a executa legile puse de stat.
Dacă am încerca să cugetăm ce ar fi dacă nu ar exista autoritatea de stat şi legile sale, am descoperi o lume în care ar domni bunul plac şi anarhia, în care nimeni nu ar mai putea fi sigur de viaţa sa, de libertatea sau de avutul său, deoarece nu şi le-ar putea asigura singur. Însă prin stat toate acestea îi sunt garantate, căci statul reprezintă ordinea şi siguranţa.
Iată pentru ce existenţa lui nu poate fi împotriva voii lui Dumnezeu, ci numai în conformitate cu ea. Anarhia, dezordinea şi bunul plac sunt diavoleşti şi de la diavolul, deoarece sunt tot atâtea pricini care duc la rău şi la dezbinare în lume.


Unii dintre sectari, cum sunt studenţii în Biblie sau ruseliştii (următorii lui Carol Russel), apoi o grupare a lor zisă «martorii lui Iehova», adventiştii reformişti, inochentiştii ş.a. susţin că, după învăţătura biblică, statul şi autorităţile de stat nu trebuie recunoscute, deoarece ele sunt unelte ale lui Antihrist, întocmai cum sunt şi organizaţiile bisericeşti. Ca atare, ele trebuie să dispară, iar nu să fie recunoscute şi respectate.
Autorităţile de stat – zic ei – procedează la fel ca şi «instrumentul clerical» în Biserici: susţin deosebirile de clasă şi vrăjmăşia între oameni şi popoare, producând războaie sângeroase, conflicte economice etc., şi susţinându-se prin legi împotriva legilor lui Dumnezeu. Învăţătura aceasta ei o propagă mai mult prin grai – şoptind-o cu precauţie – fără a-i preciza în scris temeiurile biblice, fie de teama de a nu fi urmăriţi, fie în scopul de a nu produce ezitări în ceea ce priveşte exoperarea recunoaşterii lor din partea statului ca asociaţii libere religioase. Se supun numai de silă sau de frică, unii dintre ei uneori nevoind să depună jurământul la înrolarea în armată şi să ia arma în mână, alţii refuzând serviciul militar, cel puţin sâmbăta (ca şi activitatea, în această zi, în instituţiile şi serviciile de stat), iar alţii, neîmpotrivindu-se cu fapta la nimic, îndeplinesc totul împotriva convingerii lor, încredinţaţi fiind că nu sunt «vinovaţi» de faptele pe care le săvârşesc sub presiune.
Faţă de aceste învăţături şi practici străine literei şi spiritului Evangheliei, noi învăţăm cu totul dimpotrivă. Astfel în cele ce urmează se va arăta învăţătura noastră în această privinţă, sintetizată în câteva puncte împreună cu mărturiile corespunzătoare din Sfânta Scriptură:
1. Organizaţiile de stat şi instituţiile trebuie să fie recunoscute, deoarece autorităţile garantează şi realizează ordinea, care de la Dumnezeu. Tot ceea ce este ordine este de la Dumnezeu, căci numai dezordinea şi anarhia sunt de la diavolul. Dacă autorităţile de stat garantează ordinea, ele nu pot fi decât de la Dumnezeu, indiferent dacă puterea acestor autorităţi este deţinută de persoane nedemne.
Iată ce scrie Sfântul Apostol Pavel în timpul când în fruntea imperiului roman stăpânea Nero, unul din cei mai turbaţi prigonitori ai creştinismului: Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc, îşi vor lua osânda. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu, spre binele tău. Iar dacă faci răul, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia, pentru că ea este slujitoarea lui Dumnezeu şi răzbunătoarea mâniei Lui asupra celui ce săvârşeşte răul. De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai de frica pedepsei, ci şi pentru cugetul vostru (Rom. 13, 1–5).
Prin aceste cuvinte clare şi fireşti pentru oricine, apostolul arată că, de vreme ce ordinea este de la Dumnezeu, atunci şi cei ce o reprezintă şi o execută, reprezintă ceva dumnezeiesc; se referă nu la persoanele în concret, ci la autoritatea sau instituţia în abstract. Din păcate autoritatea poate fi deţinută uneori – cum era cazul pe vremea apostolilor – de persoane abuzive. Dar aceasta este altceva; Dumnezeu nu-i împiedică aici pe abuzivi şi nu le ridică libertatea. De abuzurile lor văr răspunde direct şi personal la Judecata ce-i aşteaptă. Iar dacă unii oameni pot fi răi, nu înseamnă că şi ordinea pe care ei o reprezintă prin calitatea lor este rea. Iată pentru ce spune Sfântul Apostol Petru următoarele: Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimişi de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine; căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune să închideţi gura oamenilor fără de cunoştinţă şi fără de minte... (I Petru 2, 13–18).
Apostolii Petru trăia în aceeaşi vreme cu Pavel, situaţia fiind aceeaşi. Şi totuşi cuvintele lui sunt după înţeles identice cu ale Sfântului Pavel: instituţiile de stat trebuie respectate ca unele ce reprezintă ordinea. Supunerea faţă de ele este din «voia lui Dumnezeu». Tot Sfântul Apostol Pavel, arătându-i lui Tit cum să înveţe pe credincioşi în ceea ce priveşte atitudinea lor faţă de autorităţi: Adu-le aminte să se supună stăpânirilor şi dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun... (Tit 3, 1–2). Iar lui Timotei îi scria încă mai mult: Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită..., că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu (I Tim. 2, 1–3).
Când Apostolul Petru a scos sabia pentru a lovi pe unul din cei ce veniseră cu oaste romană ca să-L prindă pe Mântuitorul, a auzit de la El cuvintele: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri (Matei 26, 52; Apoc. 13, 10). Se găseau în faţa ostaşilor romani (Ioan 18, 3; Matei 26, 47) şi deci nu era cazul să facă uz de forţă împotriva lor. Împotrivirea cu arma în mână ar fi fost socotită ca nesupunere faţă de stăpânire şi ca vrăjmăşie împotriva imperiului şi ar fi avut ca urmare uciderea împotrivitorului, conform prescripţiilor dreptului roman. Mântuitorul cere aşadar o atitudine de supunere. Din cele arătate până aici se impun două aspecte, două adevăruri:
a) Datoria noastră de a ne supune autorităţilor de stat;
b) Dreptul lor de a fi respectate şi ascultate în această calitate, ca unele ce nu în zadar poartă sabie (Rom. 13, 4), având dreptul şi puterea legiuită de a impune supuşilor ascultare şi de a pedepsi neascultarea, nesupunerea şi încălcarea legilor statului.
2. Împreună cu statul şi rolul său, în Sfânta Scriptură sunt recunoscute şi diferite aşezăminte prin care se susţine un stat, cum ar fi: serviciul militar şi impozitul.
a) În ce priveşte serviciul militar, nu se cere nicăieri în Scriptură desfiinţarea lui. Când au venit ostaşii la Sfântul Ioan Botezătorul, întrebându-l ce să facă, le-a răspuns: Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră (Luca 3, 14). Nu le-a cerut să-şi lase slujba de ostaşi (mercenari) ca să se ocupe cu alta, ci numai să fie corecţi, de unde rezultă că serviciul militar corect îndeplinit este admis. Apoi, când un sutaş din Capernaum I-a cerut Mântuitorului să vindece pe sluga sa, Mântuitorul nu i-a condiţionat împlinirea cererii de lăsarea slujbei sale ostăşeşti, ci de credinţa lui (Matei 8, 5–13; Luca 7, 1–10).
De asemenea este semnificativ şi faptul că cel dintâi păgân încreştinat a fost tot un ostaş, sutaşul Cornelie, ofiţer în cohorta «Italica», în Cezareea Palestinei (Fapte 10), tocmai prin exemplul încreştinării lui arătând Dumnezeu că şi păgânii sunt chemaţi la creştinism. Sfânta Scriptură nu are nici un cuvânt împotriva slujbei ostăşeşti, căci de câte ori este vorba de vreun ostaş, nu i se face nici un reproş pentru slujba Lui, ci numai i se laudă credinţa – dacă o are – sau cel puţin este sfătuit să fie corect în slujba lui de ostaş, fără a i se adresa vreun cuvânt reproş pentru această calitate a lui (I Cor. 9, 7; Matei 27, 54 ş.a.).
b) În ceea ce priveşte plata impozitului către stat, Mântuitorul s-a pronunţat clar şi categoric: Daţi cezarului, cele ce sunt ale cezarului...; deci un răspuns afirmativ şi răspicat adresat celor ce, cu gândul de a-L ispiti, I-au pus întrebarea privind legitimitatea plăţii impozitului către stăpânirea politică păgână (romană) de atunci (Matei 22, 15–22). Altădată, când I s-a cerut impozitul către templu, i-a zis lui Petru: Ce ţi se pare, Simone? Împăraţii pământului de la cine iau dări sau bir? De la fiii lor sau de la străini? El I-a zis: de la străini. Iisus i-a zis: Aşadar, fiii sunt scutiţi (Matei 17, 24–27). Deci numai fiii împăratului sunt scutiţi de impozite, nu şi ceilalţi supuşi ai lui.
Iată pentru ce Apostolul Pavel îndemna pe credincioşii din Roma să-şi achite impozitele către stat fără nici o ezitare: Daţi deci tuturor cele cu care sunteţi datori; celui cu dajdia, dajdie; celui cu vama, vamă; celui cu frica, frică; celui cu cinstea, cinste (Rom. 13, 7).
3. În Sfânta Scriptură este admis şi naţionalismul ca sentiment adeziune faţă de naţiunea din care facem parte, patriotismul ca sentiment de simpatie şi adeziune faţă de patria în care locuim. Însuşi Mântuitorul a dat precădere celor de un neam cu El după trup (oile cele pierdute ale casei lui Israel) faţă de păgâni (Matei 15, 24–25) şi tot El a poruncit apostolilor Săi să propovăduiască la toate neamurile, începând de la Ierusalim (Luca 24, 47; Fapte 1, 8). Apoi a vorbit despre conducătorii de state, fără a arăta că nu ar fi nevoie de ei (Matei 22, 21).
Apostolul Pavel, de asemenea, respectă dreptul oricărui popor la «mărire» şi «cinste» înaintea lui Dumnezeu dacă lucrează binele (Romani 2, 10), iar când a fost maltratat pe nedrept, el a făcut apel la dreptul lui de cetăţean roman şi la judecata împăratului (Fapte 22, 25), deşi împăratul era păgân şi deşi el însuşi mustrase pe cei ce se judecaseră înaintea păgânilor (I Corinteni 6). De aici rezultă nu numai importanţa statului ca garant al dreptului omului, ci şi dreptul acestuia de a face uz de calitatea sa de cetăţean al statului, ca un supus loial. Din această situaţie se naşte un sentiment de demnitate, fie naţională, fie patriotică.
Când, la primele Rusalii, alături de creştini erau de faţă în Ierusalim şi iudeii din diaspora (împrăştiaţi printre neamuri) – de peste 16 limbi diferite –, apostolii fiind insuflaţi de Duhul Sfânt, nu i-au învăţat să se împotrivească rânduielii din statele lor, ci le-au vorbit în limba fiecăruia din ei (Fapte 2, 1–11), respectând prin aceasta dreptul fiecărui popor la specificul său – cum este bunăoară limba – şi confirmând că Dumnezeu a lăsat ca toate neamurile să meargă în căile lor (Fapte 14, 16). Deci recunoaşterea statelor naţionale nu este nicidecum un păcat, Împărăţia cerurilor nefiind împotriva conducerii pământeşti a popoarelor. Hotarele ei atotstăpânitoare cuprind toate celelalte împărăţii şi popoare, fără să le desfiinţeze.
De la amestecarea limbilor, la Turnul Babel, existenţa naţiunilor grupate în state naţionale este ceva firesc. Diversitatea limbilor a creat tradiţii diferite pe teritorii sau patrii diferite, în care s-au grupat mai ales cei de aceeaşi limbă. Însă adesea între diferitele popoare păcatul a pus vrăjmăşie, ridicând între ele ziduri de ură şi venin, de aici născându-se apoi şovinismul şi naţionalismul exagerat, denaturat şi abuziv, naţionalism exclusivist.
În creştinism, însă, s-au auzit cuvinte ca acestea: Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi sunteţi una întru Hristos Iisus (Gal. 3, 28). Aici nu mai încape elin sau iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob, slobod, ci toate şi întru toate este Hristos (Col. 3, 11).
Dar prin aceasta nu se înţelege că s-ar desfiinţa popoarele, ci numai că ele sunt datoare a se înfrăţi şi a trăi în dragoste şi colaborare frăţească, spre binele lor şi spre slava lui Dumnezeu, Care iubeşte toate neamurile deopotrivă.
4. Dacă în Sfânta Scriptură serviciul militar este admis, atunci este de la sine înţeles că este admis şi războiul de apărare. Tocmai acest rol îl are armata: de a asigura existenţa statului, ca fiind instrumentul de apărarea al unui stat în eventualitatea răzvrătirilor dinlăuntru sau a năvălirilor unor armate din afară.
Aşadar, armata are în general datoria de a păzi statul, patria sau pe cetăţeni în totalitatea lor, faţă de cei ce îi periclitează din afară sau dinlăuntru, într-o formă sau alta, precum şi de a apăra integritatea teritorială sau suveranitatea morală a statului şi drepturile pe care acestea le garantează cetăţenilor săi. Statul – după învăţătura Sfintei Scripturi – nu are voie să atace cu armata sa un popor, ci numai să se apere, ca orice individ când este atacat.
Dacă, după învăţătura Sfintei Scripturi, se admite existenţa statelor, a armatei, precum şi războiul de apărare şi dacă, potrivit cuvântului Sfintei Scripturi, se cere ascultare, supunere şi respect faţă de stat, fără îndoială că şi cetăţenii din acel stat au datoria sfântă de a se jertfi pentru apărarea statului şi a patriei în care trăiesc. Numai într-un caz poate fi dezlegat cetăţeanul de obligaţia de a se supune orânduielii statului: când acesta va porunci ceva direct împotriva lui Dumnezeu şi a Legii Sale. În acest caz, legea lui Dumnezeu trebuie să aibă precădere, după mărturia Sfintei Scripturi, care arată că trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni (Fapte 4, 19).
5. Însăşi buna chibzuinţă a oricărei minţi sănătoase cere supunere faţă de stat. Căci dacă statul garantează viaţa, libertatea şi avutul cetăţenilor săi – adică bunurile şi drepturile lor sfinte şi superioare –, atunci şi aceştia trebuie negreşit să aibă datorii faţă de stat: să-şi plătească impozitele, să contribuie la apărarea statului, să efectueze serviciul militar, să fie supuşi autorităţilor, să le dea cinstea cuvenită şi să contribuie cu toată convingerea la ordinea impusă de cei ce au menirea de a executa legile puse de stat.
Dacă am încerca să cugetăm ce ar fi dacă nu ar exista autoritatea de stat şi legile sale, am descoperi o lume în care ar domni bunul plac şi anarhia, în care nimeni nu ar mai putea fi sigur de viaţa sa, de libertatea sau de avutul său, deoarece nu şi le-ar putea asigura singur. Însă prin stat toate acestea îi sunt garantate, căci statul reprezintă ordinea şi siguranţa.
Iată pentru ce existenţa lui nu poate fi împotriva voii lui Dumnezeu, ci numai în conformitate cu ea. Anarhia, dezordinea şi bunul plac sunt diavoleşti şi de la diavolul, deoarece sunt tot atâtea pricini care duc la rău şi la dezbinare în lume.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu