Pentru căderea lui Adam, toată făptura a supus-o Dumnezeu «deşertăciunii» şi «stricăciunii» (Rom. 8, 20-21), spre a îngreuia mai mult viaţa omului. Odată cu omul a căzut şi natura sub blestem, trecând, împreună cu acesta, sub stăpânirea diavolului, care este numit de atunci încoace «stăpânitorul lumii acesteia» (Ioan 12, 31; 14, 30; 16, 11; Ef. 2, 2; 6, 12). Nu numai omul, ci şi natura tinde să se elibereze de sub puterea tiranică a diavolului, «împreună suspină şi împreună are dureri», dar eliberarea ei deplină se va face abia la venirea a doua a Mântuitorului, căci până atunci şi ea rămâne încă în deşertăciune, ca urmare a căderii omului (Rom. 8, 18–22). Dar, precum omul – după venirea Mântuitorului – are putinţa de a fi scos de sub stăpânirea diavolului prin botez, şi lucrurile din natură, prin sfinţire, se eliberează şi pot fi folosite astfel în slujba lui Dumnezeu.
Când Mântuitorul a săvârşit în pustie minunea înmulţirii pâinilor, sfântul evanghelist ne spune că mai întâi El S-a rugat şi a binecuvântat pâinile, pe care apoi le-a înmulţit (Matei 14, 19; 15, 36). A făcut rugăciunea (ce se obişnuieşte pentru masă) şi a binecuvântat pâinile pentru a le scoate de sub blestem şi a le pune în slujba măririi lui Dumnezeu, prin minunea ce avea să facă. La fel a procedat şi la aşezarea Sfintei Împărtăşanii, când, luând pâinea, a binecuvântat-o şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat ucenicilor (Matei 26, 26-27), căci, şi în această împrejurare, pâinea şi vinul trebuiau scoase de sub blestem spre a putea fi puse în slujba lui Dumnezeu. Tot aşa şi după Înviere, cinând cu doi ucenici la Emaus, Iisus a luat pâinea şi a binecuvântat-o (Luca 24, 30). Iată deci mai multe împrejurări în care Mântuitorul ne-a dat pildă ca, prin rugăciune şi binecuvântare, să sfinţim obiectele de care ne folosim.
Sectarul: Obiectele nu trebuie sfinţite pentru că nimic nu este necurat (Fapte 10, 15; Rom. 14, 14, 20; I Tim. 4, 4–5; Tit 1, 15 ş.a.). Iar dacă Dumnezeu le-a curăţit, pentru ce le mai trebuie sfinţire?
Preotul: Într-adevăr, apostolul arată că ...orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire. Căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune (I Tim. 4, 4–5). Dar prin aceasta este de la sine înţeles că sfinţirea nu o pot face decât persoanele liturgice, cărora li s-a încredinţat misiunea de a fi «iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu» (I Cor. 4, 1) şi de a face lucrul slujbei (Ef. 4, 12) «spre cele către Dumnezeu» (Evrei 5, 1).
Cel mai obişnuit element spre sfinţire este apa, care devine apoi ea însăşi element curăţitor sau sfinţitor, prin stropirea cu ea a altor obiecte (Ieş. 30, 18-20; Lev. 8, 6; 14, 8; Num. 8, 7; 19, 9–12).
În Vechiul Testament sunt numeroase mărturii ce arată rolul apei în zidirea, curăţirea şi mântuirea lumii. Astfel, încă de la începutul lumii, Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apei (Fac. 1, 2). În vremea lui Noe, Dumnezeu a înecat păcatul cu apă (Fac. 6, 17–22; 7, 1–24; 8, 1–18). Prin apă sfinţită – potrivit Legii – se curăţea tot cel necurat – spălându-se, până chiar şi hainele sale, cu apă (Lev. 15, 10); Ilie cu apă a udat jertfa (III Regi 18, 32–38) etc. Tot în Legea Veche s-a prezis că şi în creştinism va fi o apă curăţitoare, care va curăţi nu numai trupul, ci şi sufletul omului (Iez. 36, 25-26). În Noul Testament, apa sfinţită este întrebuinţată ca element curăţitor şi sfinţitor (Ioan 5, 4; 3, 2-7).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu