"RENASTEREA HARISMATICA" CA SEMN AL VREMILOR 3

"RENASTEREA HARISMATICA" UN SEMN AL VREMILOR 3

"Costa Deir luă microfonul si ne povesti cum i se frânge inima când se gândeste la Biserica Ortodoxă Greacă. El îi ceru părintelui episcopalian Driscoll să se roage ca să coboare Duhul Sfânt si în Biserica lor, asa cum coborâse în Biserica Catolică. În timp ce părintele Driscoll se ruga, Costa Deir plângea în microfon. După rugăciune urmă un lung mesaj în limbi si o interpretare la fel de lungă prin care eram înstiintati că rugăciunile fuseseră auzite si că Duhul Sfânt va sufla cu putere si va trezi Biserica Ortodoxă Greacă... În acest răstimp era atâta plânset si strigare în jurul meu, încât am început să mă retrag, nemairezistând din punt de vedere nervos... Si totusi m-am auzit spunând un lucru surprinzător: "Într-o bună zi, când toată lumea va sti că Duhul miscă Biserica Ortodoxă Greacă, să tinem minte că ne-am aflat aici în momentul în care a început". *

* Pat-King, in Logos Journal. sept. - oct. , 1971, p. 50. Acest "'jurnal harismatic international" nu trebuie confundat cu revista Logos a părintelui E. Stephanou (N. ed.)

*

Sase luni după evenimentul descris mai sus (care a avut loc la o întâlnre "harismatică" interconfesională la Seattle), comunitatea crestinilor ortodocsi începu într-adevăr să afle că "duhul harismatic" se miscă în Biserica Ortodoxă Greacă. Părintele Stephanou în revista Logos consemnează acest eveniment, care începuse să se manifeste deja într-un număr de parohii grecesti si siriene din America si acum se împânzea peste tot, fiind activ promovat de Părintele Eusebius.

După ce cititorul va parcurge descrierea acestui "duh" în paginile care urmează, descrierile apartinând reprezentantilor de frunte ai acestei miscări, el va vedea cum a pătruns acesta în lumea ortodoxă tocmai prin propaganda acerbă a unor astfel de "crestini interconfesionalisti".

O concluzie se desprinde cu sigurantă din relatarea de mai sus: spectaculoasa "renastere harismatică" la care suntem în prezent martori nu este atât un fenomen incontestabil de hiper-emotionalism si revivalism protestant, cat. mai ales rezultatul lucrării unui "duh" care poate fi invocat si. care poate face "minuni". Întrebarea la care ne vom strădui să răspundem în paginile ce urmează este următoarea: ce sau cine este acest duh?

Noi suntem avertizati, în calitatea noastră de crestini ortodocsi, că nu numai Dumnezeu are puterea de a face minuni, ci si diavolul. Si el e capabil de "minuni" prin care de fapt imită virtual oricare dintre minunile autentice ale lui Dumnezeu. Ne vom strădui deci în paginile ce urmează să cercăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu (1 Ioan 4, 1).

Vom începe cu o scurtă incursiune istorică, dat fiind că "renasterea harismatică" a pătruns în lumea ortodoxă prin confesiunile protestantă si catolică, care la rândul lor au primit-o de la sectele penticostale.

1. Miscarea penticostală în secolul XX

Desi are rădăcini încă în secolul trecut, Miscarea Penticostală modernă datează exact din ajunul Anului Nou 1900, la ora 7 seara. De câtăva vreme, preotul metodist Charles Parham din Topeka, statul Kansas, necăjit de ineficienta vădită a misiunii sale, începuse să studieze intensiv Noul Testament împreună cu un grup de studenti, cu scopul de a afla secretul puterii Apostolice. În final, studentii au dedus că acest secret constă în "vorbirea în limbi", care, credeau ei, însoteste întotdeauna în Faptele Apostolilor primirea Duhului Sfânt.

Plini de tensiune si entuziasm, Parham si discipolii săi au hotărât să se roage până când vor primi si ei "Botezul Duhului Sfânt", împreună cu vorbirea în limbi. Pe 31 decembrie 1900 ei s-au rugat de dimineata până seara fără nici un rezultat, până în momentul în care unei tinere i-a venit ideea că din tot efortul lor lipseste un element: "punerea mâinilor". Parham puse mâinile pe capul fetei si îndată ea începu să vorbească "într-o limbă necunoscută".

În următoarele trei zile avură loc multe asemenea "botezuri", inclusiv al lui Parham însusi si al altor doisprezece pastori de diverse confesiuni, care toate au fost însotite de vorbirea în limbi. În curând miscarea ajunse până la Texas, iar apoi avu un succes deosebit într-o bisericută frecventată de negri, în Los Angeles. De atunci încoace ea s-a răspândit în întreaga lume si se mândreste cu un număr de zece milioane de membri. .

Timp de o jumătate de secol, "Miscarea Penticostală" a rămas sectară, fiind primită pretutindeni cu ostilitate de către confesiunile traditionale. Totusi vorbirea în limbi a început să se manifeste treptat în chiar sânul acestor confesiuni, la început discret, până când în 1960, un preot episcopalian de lângă Los Angeles, făcu o mare publicitate acestui fapt, declarând public că a primit "Botezul Duhului Sfânt" si că vorbeste în limbi. După oarecare ostilităti initiale, "renasterea harismatică" câstigă aprobarea oficială sau neoficială a majoritătii confesiunilor si se împrăstie rapid atât în America, cât si în afara ei. Chiar odinioară rigida si exclusivista Biserică Catolică luă în serios miscarea spre sfârsitul anilor 1960, purtându-i de atunci stindardul cu mult entuziasm. În America, episcopii romano-catolici aprobară această miscare în 1969, iar cele câteva mii de catolici implicati atunci în ea, au sporit în doar o decadă la nenumărate sute de mii; ei se reunesc periodic în conferinte "harismatice" locale si nationale pe care le frecventează zeci de mii de oameni.

Tările romano-catolice europene au devenit si ele entuziast "harismatice", după cum o atestă conferinta "harismatică" din vara anului 1978 din Irlanda, la care au participat mii de preoti irlandezi. Nu mult înainte de moartea sa, Papa Paul al VI-lea a declarat, la întâlnirea cu o delegatie "harismatică", că si el este penticostal.

Care să fie explicatia unui succes atât de spectaculos al revirimentului "crestin" într-o lume occidentală care este vădit "post-crestină"? Fără îndoială că răspunsul poate fi dat dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, este vorba de un teren psihic foarte receptiv a milioane de "crestini" care constată că propria lor religie este lipsită de viată, suprarationalizată si de ordin aproape exclusiv exterior, lipsindu-i seva si puterea de convingere.

Pe de altă parte, avem fără îndoială de-a face cu un "duh" deosebit de puternic ce se ascunde în spatele acestei miscări si care este capabil, dacă găseste conditii prielnice, să producă o multitudine foarte variată de fenomene "harismatice", inclusiv vindecări, vorbiri în limbi, tălmăciri, profetii, la baza tuturor acestora aflându-se "botezul" cu, sau în, sau al, "Duhului Sfânt". Totusi ce este acest "duh"?

Este semnificativ faptul că cei care urmează "renasterii harismatice" cu miile nici măcar nu-si pun această întrebare. Propria lor experientă "baptismală" este atât de puternică pentru ei, precedată fiind de o atât de eficace pregătire psihologică sub forma unei rugăciuni si asteptări concentrate, încât ei nu se mai îndoiesc nici o clipă că ceea ce coboară în final peste ei si în ei nu poate fi decât Duhul Sfânt si că fenomenele pe care le experimentcază nu pot fi decât acelea descrise in Faptele Apostolilor.

De asemenea, întreaga atmosferă psihologică a miscării este deseori atât de unilaterală si de încărcată cu o stare apropiată de fanatism, încât a exprima orice îndoială la adresa ei este considerat ca o blasfemie la adresa Duhului Sfânt. Din sutele de cărti apărute deja pe această temă, doar câteva manifestă indoieli usoare cu privire la validitatea ei spirituală.

Pentru a obtine o idee mai clară asupra caracteristicilor distinctive ale "renasterii harismatice", vom examina câteva din mărturiile si practicile participantilor la ea, punându-le întotdeauna fată în fată cu învătătura Sfintei Ortodoxii. Cu putine exceptii, aceste mărturii vor fi culese din cărtile si revistele care fac apologia miscării, deci scrise de oameni favorabili ei, si care, evident, nu publică decât acele materiale care, cred ei, slujesc cauzei lor.

În continuare, nu ne vom referi doar la putine surse strict penticostale, preferând să ne ocupăm în special de mediile protestant, catolic si ortodox, si de marele succes pe care îl are '"renasterea harismatică" în aceste medii.

2. Spiritul "ecumenist" al "Renasterii Harismatice"

Înainte de a începe să cităm din declaratiile "harismatice", să atragem atentia pentru început asupra unui aspect de bază al Miscării Penticostale propriu-zise, care aproape întotdeauna este trecut sub tăcere de către autorii "harismatici". Si anume, că există un număr uluitor de secte penticostale, de o mare varietate, fiecare avându-si propriile accente doctrinare, si multe dintre ele nefiind în comuniune unele cu celelalte. Există "Adunările lui Dumnezeu", "Bisericile lui Dumnezeu", reuniuni "penticostale" si "ale sfinteniei", grupuri "După Evanghelie" etc., multe dintre ele împărtite în subsecte mai mici.

Deci este vădit lucru, că "duhul" care inspiră o asemenea anarhie nu poate fi în nici un caz unul al comuniunii si unitătii. El este în contrast diametral cu spiritul Bisericii Crestine Apostolice a primului veac, la care miscarea sustine că vrea să se întoarcă. Totul, în cadrul noii "miscări harismatice" ce a cuprins acum mai toate confesiunile, se discută mult despre "unitatea" pe care această nouă miscare o inspiră.

Dar despre ce fel de unitate este vorba? Cumva de adevărata unitate a Bisericii pe care Crestinismul Ortodox a păstrat-o nestirbită din secolul I si până în secolul al XX-lea? Sau de pseudo-unitatea Miscării Ecumenice care neagă până si existenta Bisericii lui Hristos?

Răspunsul la această întrebare îl anuntă clar cel care poate fi considerat "profetul" de frunte al penticostalismului secolului XX, anume David Du Plessis, care, în ultimii douăzeci de ani, a promovat activ vestile despre "Botezul Duhului Sfânt" printre confesiunile participante la Consiliul Mondial al Bisericilor. Si aceasta în urma îndemnului imperativ primit prin intermediul unei "voci", ce i-a fost adresat în anul 1951. Miscarea Penticostală din cadrul diferitelor biserici devine din ce în ce mai puternică si mai dinamică. Dar cel mai remarcabil este faptul că această renastere se regăseste mai ales în cadrul asa-ziselor societăti liberale, mult mai putin în sentimentul evanghelic si chiar deloc în cel fundamentalist al Bisericii Protestante.

Ultimele mentionate se constituie acum în opozitia cea mai vehementă fată de această glorioasă "renastere", căci trebuie să stim că Miscarea Penticostală si miscările moderniste ale Consiliului Mondial (al Bisericilor, n.- tr.) sunt acelea în care se manifestă cel mai cu putere duhul" (Du Plessis, p. 28).

Aceeasi este situatia si în cazul Bisericii Romano Catolice: "reînnoirea harismatică" apare tocmai în cercurile "liberale", cu rezultate imediate în avântul ecumenismului pe care îl îmbrătisează această Biserică si cu tot soiul de experimente în cadrul serviciului liturgic (cum ar fi acompaniamentele la chitară etc.) Catolicii mai traditionalisti sunt tot atât de ostili acestui curent ca si Protestantii radicali.

Că orientarea "renasterii harismatice" este puternic ecumenistă e dincolo de orice îndoială. Iată ce scrie Clarence Finsaas, pastor luteran "harismatic": "Pe multi îi surprinde faptul că Duhul Sfânt se poate manifesta în cadrul oricărei confesiuni crestine istorice... fie ea calvină sau arminiană* putin importă; esential este că Dumnezeu este mai presus decât credintele noastre si că nici una dintre confesiuni nu detine monopolul asupra Lui" (Christenson, p. 99). Iată ce declară si un pastor episcopalian despre "renasterea harismatică": "... din punct de vedere ecumenic ea este un mare succes, deoarece se realizează o remarcabilă unire a crestinilor de diferite confesiuni, si aceasta mai ales la nivelul parohiilor" (Harper, p. 17).

* se referă la doctrina lui Arminius, care sustine posibilitatea mântuirii tuturor, opusă celei calviniste a predestinării (n. tr.)

Periodicul "harismatic" californian Inter-Church Renewal (Reînnoirea interconfesională) este plin de astfel de declaratii de "unire": "Întunericul vremilor apuse s-a risipit, iar astăzi călugărita romano-catolică si un protestant se pot iubi reciproc cu o iubire nouă si ciudată", care dovedeste că "vechile bariere confesionale se prăbusesc. Superficialele diferente doctrinare sunt date la o parte, astfel încât toti credinciosii să se poată uni în Duhul Sfânt".

Preotul ortodox Eusebius Stephanou crede că "această revărsare a Duhului Sfânt trece dincolo de granitele confesionale... Duhul lui Dumnezeu lucrează ... atât în interiorul cât si, în exteriorul Bisericii Ortodoxe" (Logos, ian. 1972, p. 12).

În acest punct, crestinul ortodox vigilent, care nu uită nici o clipă că trebuie să "cerce duhurile", se va găsi pe un teren familiar, presărat cu cliseele ecumeniste obisnuite. Mai ales să remarcăm această "revărsare a Duhului Sfânt", care apare în exteriorul Bisericii Ortodoxe, exact ca Miscarea Ecumenică însăsi; cei care o adoptă nu fac altceva decât să urmeze unei mode care a ajuns la maturitate în exteriorul Bisericii lui Hristos.

Deci ce pot să-i învete cei care se află în afara Bisericii lui Hristos pe crestinii ortodocsi? Nu putem să negăm că, uneori, spre rusinea noastră, catolicii si protestantii sunt mai zelosi în participarea la biserică, la activitătile misionare, la rugăciunea împreună, la citirea din Sfânta Scriptură etc. Chiar din interiorul credintei lor gresite, catolicii, protestantii si sectantii îi fac de rusine pe ortodocsi prin aceea că se străduiesc mai mult să se facă plăcuti lui Dumnezeu decât multi dintre ortodocsi, în conditiile în care cei din urmă sunt singurii care au păstrat plinătatea crestinismului apostolic.

Deci, ortodocsii ar face bine să ia exemplu de la celelalte denominatiuni si să reînvieze bogătiile spirituale ale propriei lor Biserici, pe care încă nu reusesc să o scoată din lenea duhovnicească si din obiceiurile cele rele. Cele spuse acum se referă la partea omenească a credintei, la eforturile umane care se cheltuiesc în activitătile religioase, fie ea credinta cuiva justă sau nu.

"Miscarea harismatică" însă pretinde că se află în contact cu Dumnezeu si că a găsit mijloacele primirii Duhului Sfânt, adică ale revărsării harului lui Dumnezeu. Si totusi Biserica, si nimic altceva (sau altcineva), este aceea pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a hotărât-o ca mijloc de dăruire a harului către oameni. Să credem prin urmare că Biserica este actualmente înlocuită de vreo "nouă revelatie" capabilă să transmită harul din afara Bisericii, prin vreun grup de oameni, care, probabil, cred în Hristos, dar care nu au nici o idee sau experientă personală a Sfintelor Taine instituite de El si nici o legătură de continuitate cu Sfintii Apostoli si urmasii lor, pe care El i-a ales pentru a săvârsi aceste Taine? Hotărât că nu. Este la fel de sigur astăzi, ca si în primul secol crestin, că darurile Duhului Sfânt nu se descoperă în cei ce se află în afara Bisericii.

Marele Părinte bisericesc din secolul XIX, Episcopul Teofan Zăvorâtul si toti Sfintii Părinti, spun clar că darurile Duhului Sfânt sunt transmise "tocmai prin Taina Mirungerii, care a fost introdusă de Sfintii Apostoli în locul punerii mâinilor". Din Faptele Apostolilor învătăm că la început Taina Mirungerii se săvârsea prin punerea mâinilor. "Noi toti cei care am fost botezati si mirunsi avem darul Sfântului Duh .... chiar dacă El nu este activ în toti. Biserica Ortodoxă are însă la îndemână mijloacele de activare a acestui dar, si în afara lor nu mai există nici o altă cale... Fără Taina Mirungerii, asa cum a fost înainte de ea punerea mâinilor de către Sfintii Apostoli, Sfântul Duh nu se pogoară si nu se va pogorî niciodată, peste nimeni!".*

* Episcopul Teofan Zăvorâtul, Ce este viata duhovniceasca, N. Y., Jordanville, 1962, pp. 247-8, în ruseste N. ed.). Părintele Eusebius Stephanou (Logos, ian., 1972, p. 13) încearcă să justifice "receptarea Duhului Sfânt" si in afara Bisericii citând exemplul casei lui Cornelie Sutasul (Fapte, 10) care a primit Duhul Sfânt înainte de a se boteza. Dar diferenta dintre cele două cazuri este crucială: primirea Duhului Sfânt de către Cornelie si casa sa a fost un semn că ei trebuie să se unească cu Biserica prin Sfântul Botez, în timp ce contemporanii nostri penticostali se întăresc, prin propria lor experientă, în înselăciunea ca nu există o unică si mântuitoare Biserică a lui Hristos.

Într-un cuvânt, când vorbim de "renasterea harismatică", vorbim de fapt de un nivel nou si mai adâncit, "spiritual", al ecumenismului. Adică fiecare crestin "se reînnoieste" în propria sa traditie, dar în acelasi timp se uneste în mod obscur (doar este "aceeasi experientă", nu-i asa?) cu alti "crestini" la fel de "reînnoiti" în propriile lor traditii, care toate contin diferite grade de erezie si abateri!

Acest relativism mai conduce si la o deschidere completă fată de practici religioase fără precedent.

Toate acestea ajung la punctul culminant în viziunea supraecumenistă a unui "profet" penticostal de frunte, care declară că multi penticostali "au început să aibă vie în fata ochilor posibilitatea ca această miscare să devină însăsi Biserica lui Hristos la sfârsitul veacurilor..."

Să ne îndreptăm acum privirea dincolo de teoriile ecumeniste si de practicile penticostalismului pentru a vedea ce anume inspiră cu adevărat si dă putere "renasterii harismatice". Este vorba de experienta reală a puterii "duhului".

3. "Vorbirea în limbi"

Dacă studiem cu atentie toate afirmatiile "miscării harismatice", descoperim că această miscare seamănă foarte bine cu multe miscări sectare din trecut, prin aceea că se bazează, mai ales, sau chiar exclusiv pe exagerarea oarecum bizară a unei singure laturi doctrinare sau a unei singure practici religioase. De data aceasta se exagerează un aspect specific, aspect pe care sectantii timpurilor trecute nu l-au considerat asa de esential. Este vorba de vorbirea în limbi.

Potrivit constitutiei diferitelor secte penticostale, "botezul cu Duhul Sfânt al credinciosilor este dovedit cu semnul imediat, concret si vizibil al vorbirii în alte limbi" (Sherill, p. 79). Si nu numai că acesta este primul semn al convertirii la o sectă sau orientare penticostală: potrivit celor mai autorizate surse penticostale, această practică trebuie neapărat mentinută, altfel "duhul" se poate pierde. Căci spune David Du Plessis: "Practica rugăciunii în limbi trebuie continuată si sporită în viata particulară a celor care sunt botezati în Duhul; fără ea celelalte manifestări ale Duhului, fie nu mai apar, fie încetează cu desăvârsire" (Du Plessis, p. 89).

Ca si un oarecare protestant, multi mărturisesc că limbile "au devenit acum un ingredient esential al vietii mele de rugăciune" (Lillie,p. 50). O carte pe această temă de provenintă romano-catolică afirmă mai cu precautie că, dintre "darurile Sfântului Duh", limbile "sunt adesea dar nu întotdeauna primele care se dobândesc. Pentru multi ele devin astfel un prag dincolo de care se obtin darurile si roadele Duhului Sfânt" (Ranaghan, p. 19).

Iată exagerarea despre care vorbeam la început, exagerare care lipseste din Noul Testament, unde importanta vorbirii în limbi este minoră, ea fiind un semn al pogorârii Sfântului Duh la ziua Cincizecimii (Fapte, 2) si încă cu alte două ocazii (Fapte 10 si 19). După primul sau cel mult al doilea secol de la Hristos, nici un text ortodox nu mai înregistrează vorbirea în limbi, ea nemaifiind pomenită nici de marii Părinti din pustia egipteană, care erau atât de covârsiti de darurile Duhului Sfânt, încât deveniseră făcători de minuni până la a învia si mortii.

Atitudinea ortodoxă cu privire la adevărata vorbire în limbi poate fi rezumată prin cuvintele Fericitului Augustin (Omilii la Ioan 6,10): "În timpurile de la început, Duhul Sfânt se revărsa peste cei ce credeau, iar ei vorbeau în limbi pe care, nu le învătaseră, căci Duhul le dădea lor să grăiască. Acestea erau semne adaptate la acele vremi. Căci cu dreptate trebuia să fie acest semn al Duhului Sfânt pentru toate limbile, pentru a se arăta Evanghelia lui Hristos la toate neamurile si în toate limbile de pe fata pământului. Acea vorbire în limbi a fost un semn al lui Dumnezeu, care mai apoi însă a trecut".

Si parcă adresându-se penticostalilor din ziua de astăzi, care adaugă acestui semn suprema importantă, Fericitul Augustin zice: "Să ne asteptăm atunci ca cei peste care îsi pun mâinile preotii Bisericii să înceapă a vorbi în limbi? Sau vă asteptati cumva ca acesti copii peste care tocmai ne-am pus mâinile să înceapă a vorbi în limbi? Iar dacă ei nu au vorbit în limbi, veti avea oare inimi atât de învârtosate si perverse încât să credeti că nu ati primit Duhul Sfânt?"

Penticostalii zilelor noastre îsi justifică vorbirea în limbi, bazându-se mai ales pe întâia Epistolă a Sfântul Apostol Pavel către Corinteni, cap. 12-14. Dar Sfântul Pavel a scris acel pasaj tocmai pentru că "limbile" deveniseră pricină de dezordine în Biserica din Corint. Si chiar dacă nu interzice practica lor, el cu sigurantă le micsorează importanta. Deci acest pasaj ar trebui să descurajeze, nicicum să încurajeze revigorarea contemporană a "limbilor", mai ales atunci când se descoperă (după cum recunosc însisi penticostalii) că mai există si alte căi de dobândire a vorbirii în limbi în afară de Duhul Sfânt!

În calitatea noastră de crestini ortodocsi, noi stim cu sigurantă că vorbirea în limbi, ca dar autentic al Duhului Sfânt, nu poate să se manifeste la cei care sunt în afara Bisericii lui Hristos. Si cum "alte surse" ale acestei "vorbiri în limbi" există, să încercăm să vedem care sunt ele, luându-ne după caracteristicile pe care le îmbracă acest fenomen contemporan.

Căci dacă am devenit mai vigilenti constatând importanta exagerată pe care penticostalii contemporani o acordă "limbilor", trebuie neapărat să ne intereseze examinarea circumstantelor prin care apar ele.

Departe de a fi dăruite liber si spontan, fără amestecul omului - asa cum s-ar cuveni unor adevărate daruri ale lui Dumnezeu -, vorbirea în limbi poate fi provocată, având prin urmare un caracter previzibil, de o anumită tehnică a "rugăciunii" concentrate în grup, însotită de cântări protestante, care creează o atmosferă psihică foarte sugestivă ("Vine! El vine! "), care culminează cu o "punere a mâinilor", si care alteori nu constă decât din purul efort fizic de a repeta la nesfârsit anumite cuvinte (Koch, p. 24), sau chiar sunete dezarticulate.

O persoană a recunoscut că, asemenea multor altora, după ce a vorbit în limbi, "rosteam adesea silabe fără sens în efortul de a-mi provoca fluxul rugăciunii în limbi" (Sherill, p. 127); eforturi care, departe de a fi descurajate, sunt recomandate cu zel de către penticostali. "A scoate sunete pe gură nu înseamnă, desigur, "a vorbi în limbi", dar acest gest poate constitui un act onest de credintă, pe care Duhul Sfânt îl va onora dăruindu-i acelei persoane puterea de a vorbi într-o altă limbă" (Harper, p. 11).

Un alt pastor protestant spune: "Se pare că greutatea initială de a vorbi în limbi nu este altceva decât constiinta că tu esti acela care trebuie "să vorbească" în continuare, cu orice pret... Primele silabe si cuvinte pot să-ti sune ciudat la ureche. Ele pot fi rostite cu greutate sau pot fi chiar nearticulate. E posibil să crezi chiar că le inventezi. Dar în măsura în care vorbesti fără oprire si cu credintă... Duhul va alcătui pentru tine o limbă de rugăciune si de laudă (Christenson, p. 130).

Un "teolog" iezuit ne povesteste cum a pus el în practică aceste sfaturi: "După micul dejun am simtit că ceva mă trage aproape irezistibil către capela unde m-am asezat să mă rog. Luându-mă după descrierea lui Jim, despre cum a primit el darul limbilor, am început să rostesc încet, numai pentru mine: "La, la, la, la". Spre marea mea uluire a urmat o miscare rapidă a limbii si buzelor însotită de un sentiment extraordinar de devotiune interioară" (Gelpi, p. 1).

Care crestin ortodox cu mintea trează ar putea să confunde aceste periculoase jocuri psihice cu darurile Sfântului Duh?! Căci lipseste cu desăvârsire din această practică orice urmă de crestinism, orice urmă de duhovnicie. Ne aflăm mai curând în zona mecanismelor psihice care pot fi declansate cu ajutorul unor tehnici psihofizice foarte precise, între care "vorbirea în limbi" pare să tină pozitia cheie de "buton", oarecum, care deschide usa spre această zonă.

Oricum ar fi, sfera experientelor cu pricina nu are nici un fel de asemănare cu darul duhovnicesc al vorbirii în limbi, asa cum este el descris în Noul Testament, el apropiindu-se mult mai mult de "vorbirea în limbi" de tip samanist, practicată în religiile primitive, în care samanul sau vraciul-vrăjitor dispune de o anumită tehnică pentru a intra în transă si de a transmite astfel mesajul unui oarecare "dumnezeu" către om (sau invers), într-o limbă pe care nu a învătat-o. (Vezi Burdick, pp. 66-67).

În paginile care urmează vom întâlni experiente "harismatice" atât de sinistre, încât comparatia cu samanismul nu va mai părea poate atât de exagerată, mai ales dacă tinem cont de faptul că samanismul primitiv nu este decât expresia particulară a unui fenomen "religios" care, departe de a fi străin Occidentului contemporan, joacă, dimpotrivă, un rol major în vietile multora dintre "crestinii" zilelor noastre: este vorba despre mediumism.