DESPRE VORBIREA ÎN LIMBI 1

DESPRE VORBIREA ÎN LIMBI
(GLOSOLALIA)



Sectarul: Dar pentru ce pricină ziceţi voi, ortodocşii, că darul harismatic al glosolaliei a fost dat de Dumnezeu numai pentru vremea de la începutul Bisericii creştine, cu scopul de a înlesni predicarea Evangheliei la cât mai multe popoare şi că acest dar, al vorbirii în limbi, va înceta din Biserică? Care vă sunt vouă mărturiile scripturistice în această privinţă?
Preotul: Într-adevăr, acest dar harismatic al „vorbirii în limbi” a fost dat de Dumnezeu la începutul Bisericii creştine, cu scopul de a uimi pe cei necredincioşi (Fapte 2, 12), de a se înlesni predicarea Evangheliei la toată lumea şi de a fi „un semn” de mare mirare pentru cei necredincioşi (I Cor. 14, 22). Iar acum, după ce am crezut în Hristos, nu mai este nici o nevoie de a ni se „vorbi în limbi” despre El, nemaiavând nici un rost acest lucru pentru cei credincioşi.
Sectarul: Dar spune undeva în Sfânta Scriptură că acest dar harismatic al „vorbirii în limbi” va înceta din Biserică şi nu va rămâne până în sfârşit?
Preotul: Despre încetarea acestui dar al „vorbirii în limbi” din Biserică ne-a proorocit dumnezeiescul Apostol Pavel, zicând că: Darul limbilor va înceta (I Cor. 13, 8). Acest adevăr ni-l arată şi marele dascăl al Bisericii lui Hristos, dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, care zice: „Pentru care pricină dar, a fost dus şi a fost luat dintre oameni acum harul acesta? Nu pentru motivul că Dumnezeu ne necinsteşte, ci pentru că ne cinsteşte foarte mult. Cum? Să vă spun: Oamenii erau atunci mai fără de minte, deoarece erau izbăviţi de curând de idoli, şi mintea lor era încă neascuţită şi mai nesimţitoare, erau atraşi şi încântaţi de toate cele trupeşti, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupeşti şi nici nu ştiau ce este harul spiritual, care se contemplă numai prin credinţă. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele duhovniceşti sunt nevăzute şi se înţeleg numai prin credinţă, iar altele se fac prin semne văzute pentru încredinţarea celor necredincioşi. Spre exemplu: iertarea păcatelor este un lucru spiritual, este o harismă nevăzută, căci nu vedem cu ochii trupului cum ni se curăţesc păcatele. Pentru ce? Pentru că sufletul este cel curăţit, iar sufletul nu se vede cu ochii trupului. Aşadar, curăţirea păcatelor este un dar spiritual, care nu poate să fie făcut evident ochilor trupului. A vorbi însă în diferite limbi este şi aceasta una din lucrările spirituale ale duhului, dar dă un semn văzut şi uşor de priceput de cei necredincioşi.
În adevăr, vorbirea care se aude în afară este o învederare şi o dovadă a lucrării lăuntrice petrecute în suflet, adică a celei nevăzute. Pentru aceasta şi Pavel zice: Însă fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos (I Cor. 12, 7). Eu acum deci nu am nevoie de semne. Pentru ce? Pentru că am fost învăţat să cred în Stăpânul şi fără să mi se dea semn; cel care nu crede are nevoie de zălog, dar eu, care cred, n-am nevoie de zălog şi nici de semn. Ştiu că am fost curăţit de păcate, chiar dacă nu vorbesc în limbi. Cei de atunci însă nu credeau, dacă nu primeau semn. Pentru aceasta li se dădeau semne, ca un gaj al credinţei în care credeau. Prin urmare nu se dădeau semne ca la nişte credincioşi, ci ca la nişte necredincioşi, ca să ajungă credincioşi. În acest sens zice şi Pavel: Limbile sunt spre semn, nu credincioşilor, ci necredincioşilor (I Cor. 14, 22). Vedeţi dar că dacă s-au îndepărtat de la noi semnele, nu se datoreşte faptului că Dumnezeu ne necinsteşte, ci că ne cinsteşte? A făcut astfel voind să arate credinţa noastră, că noi credem în El fără de gajuri şi fără de semne... Aceasta este pricina pentru care nu se mai fac acum semne”.
Aşadar iată că prin cele de mai sus ai văzut şi proorocia marelui Apostol Pavel, despre încetarea darului harismatic al limbilor şi ai auzit de la dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur şi motivul pentru care acest dar a fost luat şi îndepărtat de Dumnezeu din Biserica creştină.
Sectarul: Dar care credeţi voi, ortodocşii, că a fost scopul glosolaliei la începutul Bisericii Creştine – adică la praznicul Cincizecimii iudeilor – când Sfinţii Apostoli au primit darul Sfântului Duh, în chip de limbi ca de foc?
Preotul: Scopul glosolaliei de la începutul Bisericii creştine a fost întreit:
În primul rând prin vorbirea Sfinţilor Apostoli în diferitele limbi străine ale multor neamuri, s-a înlesnit predicarea Evangheliei la toate popoarele, fiindcă prin acest dar harismatic al „vorbirii în limbi” s-a putut comunica celor străini de alte limbi, învăţătura creştină în limba lor proprie.
Al doilea scop al glosolaliei a fost acela de a se dovedi puterea lui Dumnezeu în Legea Nouă, a creştinismului, care s-a arătat prin această vorbire în diferite limbi a unor oameni neînvăţaţi, care erau toţi de o singură limbă (Fapte 2, 7) şi de a pune astfel în uimire pe cei necredincioşi (Fapte 2, 7–8).
Al treilea scop al glosolaliei a fost de a se dovedi prin acest dar harismatic dat de Dumnezeu universalitatea chemării la mântuire a tuturor popoarelor, căci prin vorbirea sfinţilor apostoli în felurite limbi (I Cor. 12, 10–15) s-a arătat luminat că deşi Biserica lui Hristos este una singură, totuşi ea nu este a unui singur popor, ci a tuturor popoarelor, vorbindu-le fiecăruia după limba lor (Fapte 2, 6).
Sectarul: Tocmai de aceea noi vorbim în limbi, ca să dovedim şi azi prezenţa Duhului Sfânt în creştinism şi să folosim darul harismatic al glosolaliei în felul cum aţi arătat mai sus că l-au folosit şi apostolii.
Preotul: Adevărul nu este acesta, deoarece voi nu vorbiţi în limbi insuflate, ci bolborosiţi cuvinte neîncheiate şi încâlcite, pe care nimeni nu le înţelege şi nimeni nu se poate folosi de ele şi de falsa voastră glosolalie.
Sectarul: Noi avem tălmaci care tălmăceşte cele ce vorbim şi pe care oamenii nu le înţeleg.
Preotul: Noi nu avem nici o încredere, nici în voi, şi nici în tălmacii voştri, atâta timp cât ei nu ascultă de Biserica Sobornică şi Apostolică a lui Hristos. Căci dacă ei ar avea cu adevărat darul tălmăcirii în duhul Bisericii lui Hristos, ar cunoaşte sigur rătăcirea lor şi a voastră. Noi avem Sfânta Scriptură, care ne învaţă să judecăm şi să fim cu toată atenţia asupra celor ce vorbesc profetic (I Cor. 14, 29) şi să cercetăm duhurile dacă sunt (sau nu) de la Dumnezeu (I Ioan 4, 1).
Sectarul: Noi de la Dumnezeu suntem, fiindcă cei ce nu sunt de la Dumnezeu, aceia nu mărturisesc pe Hristos (I Ioan 4, 2).
Preotul: Noi avem mare îndoială să credem că voi sunteţi de la Dumnezeu şi că Duhul adevărului ar fi cu voi. Auzi ce zice dumnezeiescul Ioan Evanghelistul: Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu, nu ascultă de noi. Din aceasta cunoaştem Duhul adevărului şi duhul rătăcirii (I Ioan 4, 6). Prin „noi” înţelegem aici pe apostoli şi pe toţi cei ce sunt cu ei, adică Biserica lui Hristos, care este zidită pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos (Efes. 2, 20).
Deci şi voi şi tălmacii voştri falşi vă înşelaţi unii pe alţi cu minciunile şi cu plăsmuirile voastre. Căci dacă aţi fi de la Dumnezeu şi dacă Duhul adevărului ar fi între voi, apoi aţi asculta de Biserica lui Hristos, care este stâlp şi temelie a adevărului (I Tim 3, 15). Atât voi, cât şi tălmacii voştri, aveţi nevoie să fiţi examinaţi cu mare atenţie de acele persoane duhovniceşti care au darul harismatic al desluşirii duhurilor (I Cor. 12, 10). Cine vrea să vă cunoască pe voi şi pe toţi proorocii mincinoşi asemenea vouă, îi rugăm să citească în Sfânta Scriptură la locurile indicate aici: Deut. 13, 1–5; 18, 21–22; Num. 16, 28–29; Ier. 20, 6; 23, 13–16, 25–27, 30–32; 28, 15; 29, 8–9; Fapte 13, 10–11; Apoc. 13, 11–14 ş.a.
Sectarul: Dar pentru ce zici dumneata că la Cincizecime toţi ascultătorii ce erau de faţă înţelegeau cele ce vorbeau Sfinţii Apostoli în limbi, deoarece este scris că unii din cei prezenţi acolo îi batjocoreau pe ei, zicând că sunt plini de must (beţi) (Fapte 2, 13)?
Preotul: Într-adevăr, localnicii din Ierusalim nu-i înţelegeau pe Sfinţii Apostoli, fiindcă ei vorbeau în limbi străine, iar nu în limba celor din Ierusalim şi din Palestina. De aceea numai cei străini, care veniseră la praznicul Cincizecimii din peste 15 ţări, îi înţelegeau pe ei perfect, căci îi auzeau vorbind în limba lor, în care ei se născuseră (Fapte 2, 8–11).
Sectarul: Dar pentru care motiv localnicii nu îi înţelegeau?
Preotul: Pentru a se împlini asupra lor o altă proorocie.
Sectarul: Care este această proorocie?
Preotul: Aceea care zice: În Lege este scris: Voi grăi acestui popor în alte limbi şi prin buzele altora şi nici aşa nu vor asculta de Mine, zice Domnul (I Cor. 14, 21; Isaia 28, 11).
Sectarul: De ce la I Cor. 14, 1–33 se arată mereu că în Corint proorocia este superioară „glosolaliei”, iar din Faptele Apostolilor 2, 1–18, rezultă că glosolalia nu este altceva decât proorocie, aşa cum a zis Dumnezeu prin Proorocul Ioil. Deci se ivesc mai multe nedumeriri: oare unul din aceste două daruri harismatice este mai mare, sau sunt egale între ele? Oare sunt deosebite între ele şi independente unul de altul? Cum se pot lămuri aceste contradicţii dintre ele?
Preotul: Aici este numai o aparentă contradicţie, fiind în realitate vorba numai de situaţii diferite. În Ierusalim la Cincizecime, glosolalia relatată la Fapte 2, 1–18 şi adresată iudeilor de limbi străine în limbile lor proprii, este identică cu proorocia. În Corint însă, fiind adresată localnicilor în alte limbi neînţelese de aceştia, ea nu poate fi identificată cu proorocia, ci este socotită ca o simplă bolborosire, aşa cum o socoteau şi localnicii din Ierusalim. Deci în anumite cazuri glosolalia şi proorocia sunt identice, în altele însă sunt deosebite.
Sectarul: Dar cum de se spune la I Cor. 14, 13, că darul glosolaliei, pentru a putea fi folosit, trebuie să fie însoţit de darul tălmăcirii, fără de care glosolalia este un simplu sunet sau un amestec de sunete aiurea, câtă vreme la Fapte 2, 1–18 glosolalia nu a fost însoţită de tălmăcire, şi nici nu a fost nevoie să fie, ea nefiind atunci sunet fără de noimă, ci vorbire perfect înţeleasă de toţi străinii. Deci aş vrea să ştiu: Trebuie neapărat darul tălmăcirii alături de cel al glosolaliei, ca în Corint, sau nu este nevoie deloc de el, ca în Ierusalim?
Preotul: La această nedumerire, răspunsul este clar: În Ierusalim, la Cincizecime, darul tălmăcirii nu a fost necesar, în vreme ce în Corint el a fost neapărat necesar, fiind vorba de două situaţii diferite, în care darul glosolaliei lucrează diferit; în Ierusalim ca proorocie făcută în limbile ascultătorilor, iar în Corint ca vorbire în limbi neînţelese de ascultători, fără de tălmăcire. Aşadar, şi de această dată, orice urmă de contrazicere dispare şi orice nedumerire rămâne fără de temei.
Sectarul: Aţi spus că unul din scopurile glosolaliei a fost acela de a se înlesni predicarea Evangheliei la toate popoarele lumii – după Fapte 2, 1–13 – şi de a uimi pe cei necredincioşi prin darurile harismatice ale creştinismului. Însă pe de altă parte, scopul glosolaliei ar fi de a face pe cel inspirat să se bucure de prezenţa în el a Sfântului Duh, adică de a-l face să ştie că prin darul glosolaliei, el este în răstimpul cât durează starea de inspiraţie într-o comuniune sigură cu Dumnezeu (în rugăciune). Iarăşi acest lucru este cu nedumerire: cum într-un loc, la Fapte 2, 1–13, glosolalia are scopuri mai largi, generale, iar la I Cor. 14, 1–33, se arată că glosolalia are şi un scop singular, numai în privinţa celui ce este inspirat? Aş voi deci să ştiu şi la acestea ce aveţi de zis.
Preotul: Şi aici – ca şi în cele de mai sus – trebuie să privim chestiunea din punct de vedere diferit, după situaţiile diferite pe care ea le are în vedere, atunci vom înţelege că nu avem două alternative, ci numai două laturi ale aceleiaşi chestiuni, fiecare din ele fiind adecvată unei anumite situaţii. Deşi constatările ce se pot face în urma analizei celor două locuri biblice relative la scopul glosolaliei par a fi contradictorii între ele, totuşi sunt exacte şi amândouă corespund situaţiei reale la care se referă. Acolo unde există străini, glosolalia are un scop, iar unde sunt numai localnici, ea are alt scop. Pentru oamenii cei de limbi străine ea are un scop obiectiv, pentru localnici scopul ei este subiectiv. Aşa rezultă din Fapte 2, 1–13 şi din toate textele biblice în care se relatează promisiunea Mântuitorului de a trimite apostolilor Săi pe Sfântul Duh cu darurile Sale, spre a le fi de ajutor în mandatul pe care li l-a încredinţat. Scopul subiectiv este mai restrâns şi izolat, fiind o absurditate a-l urmări în adunările de cult public, după cum însuşi Apostolul Pavel accentuează de mai multe ori la I Cor. 14, 1–33.
Aşadar ţine minte, omule, că orice chestiune judecată numai după aparenţă sau superficial, fără a pătrunde în fondul ei, poate duce la rătăcire. Aşa fac toţi sectarii de azi, cercetând textele Sfintei Scripturi numai la suprafaţă şi de aceea se înşeală pe ei şi pe toţi cei care ascultă de ei.
Sectarul: Noi, penticostalii de azi, prin practica noastră de post aspru de către 2, 3 şi mai multe zile, prin vorbirea în limbi străine şi prin rugăciunile făcute cu toată inima, arătăm oamenilor lucrarea Preasfântului Duh care este în mijlocul nostru şi aşa facem mare misionarism pentru Biserica lui Hristos. Dar voi, preoţii, stricaţi poporul cel binecredincios cu păcatele şi obiceiurile voastre cele rele, purtându-vă după moda lumii şi umblând în lux, în beţii, nu mai postiţi posturile rânduite de Sfinţii Apostoli, sunteţi iubitori de argint şi mergeţi chiar la petrecerile cele ce sunt cu totul străine creştinilor adevăraţi, ca să nu mai zic preoţilor, şi de aceea voi singuri pustiiţi Biserica voastră de credincioşi şi de duhul adevăratei vieţuiri creştineşti.
Preotul: Voi nu faceţi nici o misiune Bisericii lui Hristos, ci prin prefăcătoriile voastre, prin falsele voastre vorbiri în limbi înşelaţi pe cei naivi şi care nu cunosc Sfânta Scriptură, nici vicleniile şi făţărniciile voastre. Dacă voi în adevăr aţi avea vreo lucrare harismatică de la Duhul Sfânt şi dacă bolborosirile voastre ar fi cu adevărat „limbi insuflate”, apoi v-aţi duce ca şi Sfinţii Apostoli prin toată lumea, să vorbiţi la popoarele care încă nu s-au creştinat şi nu cunosc învăţătura creştină. Însă voi numai între voi bolborosiţi şi vă înşelaţi unii pe alţii, făţărnicindu-vă că aţi avea darul Sfântului Duh. Dacă am vedea că voi, penticostalii, mergeţi în China, Japonia, India, Africa, Noua Zeelandă şi în alte ţări unde încă n-a ajuns lumina Evangheliei, şi prin vorbirea în limbi – pe care pretindeţi că o aveţi – aţi aduce la lumina Evangheliei multe popoare şi aţi face în locurile unde propovăduiţi minuni mari, ca şi Sfinţii Apostoli cu numele lui Hristos, atunci aţi fi de admirat şi de urmat, deoarece prin toate acestea aţi face exact ce au făcut Sfinţii Apostoli; atunci s-ar cunoaşte de toată lumea că voi sunteţi cu adevărat inspiraţi de la Duhul Sfânt şi aveţi aceeaşi misiune pe care au avut-o şi Sfinţii Apostoli. Iar dacă fiind cu totul străini de această sfântă lucrare, cutezaţi să vă îngâmfaţi şi să judecaţi pe preoţii Bisericii lui Hristos, socotindu-vă pe voi sfinţi, mare rătăcire este în capul vostru, de vreme ce, lăsând Biserica lui Hristos cea Dreptmăritoare, care v-a născut din apă şi din Duh, v-aţi luat povăţuitor pe diavolul, care v-a dus la rătăcire şi la pierzare pe voi şi pe toţi cei care ascultă de voi. Ar fi mare fericire pentru voi, dacă v-aţi trezi din rătăcirea voastră şi aţi veni iarăşi în sânul Bisericii care v-a născut.