DESPRE TAINA PREOŢIEI (HIROTONIA)

Adevărat grăiesc vouă: oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer

(Matei 18, 18; Ioan 20, 22-23).

Pentru care cuvânt te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele

(II Tim. 1, 6).

Preoţia (hirotonia) este Taina în care, prin punerea mâinilor arhiereilor şi prin rugăciune, se împărtăşeşte persoanei anume pregătite harul care dă puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, a săvârşi Sfintele Taine şi a conduce pe credincioşi la mântuire (Matei 18, 18; 28, 19; Ioan 20, 21-23).

În vechime, numărul treptelor preoţeşti era şapte:

1. portarii şi următorii lor; 2. jurătorii; 3. citeţii; 4. ipodiaconii; 5. diaconii; 6. preoţii; 7. Episcopii. Despre aceste trepte şi rânduieli bisericeşti din vechime aminteşte şi canonul X din Antiohia, precum şi canonul IV al Sinodului al VI-lea Ecumenic ş.a.

În Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură se recunosc trei trepte ale preoţiei: episcopii, preoţii şi diaconii (Tit 1, 5–9; I Tim. 5, 19–22; Fapte 20, 17, 28; 6, 1–6; 8, 26–40 ş.a.). Aceste trei trepte ale preoţiei primesc sfinţirea prin «hirotonie» sau «punerea mâinilor preoţeşti» (I Tim. 4, 14; Fapte 6, 6 ş.a.). Iar celelalte grade ierarhice nu sunt trepte harice, ci doar distincţii, grade administrative sau numai onorifice. Ele nu sunt de drept dumnezeiesc, ci de drept omenesc şi sunt acordate de episcopi, tot prin rugăciuni şi punerea mâinilor, dar nu prin Taina «hirotoniei», ci prin ierurgia «hirotesiei». Astfel de grade onorifice sau administrative există în fiecare treaptă a preoţiei, ca de exemplu: la treapta de episcop există: arhiepiscop, mitropolit, mitropolit–primat sau patriarh; la treapta de preot: sachelar, protoiereu, iconom, iconom–stavrofor (purtător de cruce); la treapta diaconiei: arhidiacon sau protodiacon.

Noi învăţăm iarăşi că în Biserică sunt două feluri de membri, deosebiţi între ei: preoţii (sau păstorii) şi credincioşii (sau turma). În Biserică, nu oricine dintre credincioşi poate fi preot, ci numai cei care sunt chemaţi de Dumnezeu şi cărora li s-a împărtăşit darul preoţiei prin Sfânta Taină numită «punerea mâinilor preoţiei» sau «hirotonia». Iar această Taină se administrează numai celor chemaţi, care au calităţile cerute de Sfânta Scriptură (I Tim. 3, 1-8).

Învăţătura sectarilor despre preoţie este cu totul alta şi străină de adevăr, ei luând din Sfânta Scriptură unele texte care se referă la preoţia generală, ca de exemplu: Şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă... (I Petru 2, 5). Şi I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor împărăţi pe pământ (Apoc. 5, 10). Şi iarăşi: ...ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu... (Apoc. 20, 6); sau: Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt..., (I Petru 2, 9); sau: …de veţi asculta cuvântul Meu şi veţi păzi legământul Meu, veţi fi Mie popor ales din toate neamurile, că al Meu este tot pământul. Îmi veţi fi Mie preoţie împărătească şi neam sfânt... (Ieş. 19, 5–6). Şi iarăşi: Iar voi veţi fi numiţi preoţi ai Domnului, slujitori ai Dumnezeului nostru (Isaia 61, 6) ş.a.

Aşadar sectarii, analizând şi comparând aceste texte biblice care se referă la preoţia generală şi tâlcuindu-le sucit şi rău – ca şi pe altele ale Sfintei Scripturi –, caută prin ele să atace adevărata preoţie canonică şi ierarhia cea rânduită de Dumnezeu în Biserica lui Hristos.

Pentru a putea răspunde cât mai complet rătăcirilor sectare este nevoie ca mai întâi să cercetăm istoria din vechime şi apoi să coborâm la Noul Testament şi la Legea Darului. Astfel se vede că deşi Dumnezeu, prin Moise, a zis către poporul israelit că el Îi va fi preoţie împărătească şi că ei vor forma Biserica lui Dumnezeu, dacă vor păzi aşezământul încheiat cu El, totuşi, încă în Vechiul Testament, chiar Dumnezeu Însuşi a instituit preoţia (Ieş. 40, 12–15). Se înţelege clar că preoţia generală – de care s-a amintit în textele de mai sus – prin care tot poporul este numit preoţie împărătească şi neam sfânt (Ieş. 19, 5–6; 28, 41–43) – nu era tot una cu această preoţie instituită de Dumnezeu ca o preoţie conducătoare, aleasă de El numai din neamul lui Aaron. Această preoţie conducătoare a poporului a ţinut de genealogia lui Aaron până la venirea lui Hristos.

Această preoţie avea chemarea de la Dumnezeu (Ieş. 28, 1–3); această preoţie se făcea printr-o anumită slujbă de sfinţire şi o ceremonie religioasă, după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură în această privinţă: Să aduci pe Aaron şi pe fiii săi la uşa cortului mărturiei... şi să-l ungi şi să-l sfinţeşti, ca să-Mi fie preot. Să aduci şi pe fiii lui... şi să-i ungi, cum ai uns pe tatăl lor, ca să-Mi fie preoţi. Şi această ungere îi va sfinţi preoţi pentru totdeauna în neamul lor (Ieş. 40, 12–15; Lev. 8 ş.a.). Deci, prin ungere şi sfinţire, Aaron a fost consacrat mare preot, iar fiii lui ca preoţi. De asemenea, ca ajutoare ale preoţilor la serviciul divin – după porunca lui Dumnezeu – s-au consfinţit leviţii (Num. 3, 6).

Îndeplinirea unor anumite ierurgii cădea numai în seama acestei ierarhii instituite de Dumnezeu. Astfel, regele Osia, îndrăznind să săvârşească acte pe care nu le puteau face decât preoţii, a fost lovit de Dumnezeu cu lepră (II Paral. 26, 16–23). Pe Core, pe Datan şi pe Aviron, care s-au ridicat împotriva acestei ierarhii bisericeşti puse de Dumnezeu, i-a înghiţit pământul de vii (Num. 16). Pe împăratul Saul l-a lepădat Dumnezeu de la împărăţie ca pe un nebun şi a murit străpuns de sabia lui, pentru că a adus jertfă lui Dumnezeu în locul preotului (I Regi 13, 1–14; 31, 1–6).

Aşadar se vede lămurit că alt lucru se înţelege prin preoţie generală, prin care Sfânta Scriptură înţelege tot poporul, numindu-l preoţie împărătească şi neam sfânt (Ieş. 19, 5–6) şi cu totul altceva a fost preoţia cea instituită de Dumnezeu, din neamul lui Aaron, pe care, cu porunca lui Dumnezeu, Moise a împărţit-o în trei trepte: arhierească, preoţească şi levitică (Ieş. 28, 1–3). Dar tot Dumnezeu Însuşi a fost Acela Care – în vremurile profetice, cu şapte sute de ani înainte de Hristos – a arătat că va veni vremea când El Îşi va alege preoţii, nu numai din seminţia lui Levi şi din urmaşii lui Aaron, ci, în general, dintre credincioşi: ...iată, vin să strâng la un loc popoarele şi toate limbile. Ele vor veni şi vor vedea slava Mea, şi le voi da un semn (Sfânta Cruce). Şi pe cei scăpaţi cu viaţă îi voi trimite către popoare... şi ei (Sfinţii Apostoli) vor vesti neamurilor slava Mea şi din toate neamurile vor aduce pe fraţii voştri prinos Domnului... în sfânta cetate a Ierusalimului... Şi din ei vor lua preoţi şi leviţi, zice Domnul (Isaia 66, 18–21).

Din cele de până aici se poate vedea că în Legea Veche alta a fost preoţia generală, prin care tot poporul se cheamă „preoţie împărătească şi neam sfânt” (Ieş. 19, 5–6) şi cu totul alta a fost preoţia cea conducătoare în Biserică sau Ierarhia Bisericească, cea instituită de Însuşi Dumnezeu prin Moise şi Aaron. În scurt, s-au amintit pedepsele groaznice cu care au fost pedepsiţi de la Dumnezeu cei ce au îndrăznit a se atinge de lucrurile acestei preoţii, nefiind aleşi de Dumnezeu şi neavând chemare de la Dumnezeu ca şi Aaron (Evrei 5, 4; Luca 6, 12–18), iar la sfârşit s-a arătat proorocia marelui Prooroc Isaia, referitoare la preoţia Legii Darului, care o va alege Dumnezeu din toate popoarele pământului.

În cele ce urmează, să vedem cum a fost instituirea şi aşezarea de către Mântuitorul a preoţiei Noului Testament şi cu ce puteri a înzestrat El această preoţie nouă şi desăvârşită, care este după rânduiala lui Melchisedec, fiindcă slujeşte lui Dumnezeu cu pâine şi cu vin (Evrei 7, 1-3).

Hristos fiind sfârşitul Legii (Rom. 10, 4), venind în lume a aşezat mai întâi noua preoţie, pentru că odată fiind schimbată preoţia, numaidecât trebuia să aibă loc şi schimbarea Legii (Evrei 7, 12). Deci întâi preoţia s-a rânduit şi apoi Legea. Dar iată cum a instituit şi aşezat Hristos ierarhia preoţiei Legii Darului (Noului Testament). El şi-a ales din mulţimea ucenicilor mai întâi doisprezece ucenici pe care i-a chemat apostoli (Luca 6, 13-16; Matei 10; Marcu 3, 13-19) şi apoi alţi şaptezeci de ucenici (Luca 10, 1-24). Iar mai pe urmă apostolii au aşezat în Biserică şi şapte diaconi (Fapte 6, 3-6).

Pe cei doisprezece apostoli, Mântuitorul i-a învăţat cum să boteze şi ei botezau poporul chiar în timpul când Domnul propovăduia Evanghelia, căci se spune: Deşi Iisus nu boteza El Însuşi, ci ucenicii Lui (Ioan 4, 1-2). Pe aceşti doisprezece apostoli i-a învăţat cum să ungă pe bolnavi cu untdelemn şi să scoată din oameni pe demoni (Marcu 6, 7–13; Iacov 5, 14–15). Pe cei doisprezece apostoli i-a învăţat cum să se roage şi să facă frângerea pâinii – Liturghia de astăzi (Matei 26, 26–28; Marcu 14, 22–23; Luca 22, 19–20). La aceşti doisprezece apostoli pe care şi-I alesese (Fapte 1, 2), li S-a arătat adeseori după Învierea Sa, timp de 40 de zile, şi i-a învăţat cele pentru împărăţia lui Dumnezeu, adică felul cum să facă slujbele (Fapte 1, 3). Peste aceşti doisprezece apostoli, în ziua întâi a săptămânii (Duminica) la cincizeci de zile după Înviere (Cincizecime), S-a pogorât Duhul Sfânt în chip de limbi de foc, îmbrăcându-i cu putere de sus, spre a propovădui Evanghelia (Fapte 2, 1; Luca 24, 48–49; Fapte 1, 5).

Pe aceşti doisprezece apostoli i-a trimis, după Înviere, să facă ucenici din toate neamurile, să-i boteze în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi să-i înveţe să păzească cele ce lor le-a poruncit (Matei 28, 19–20). După pogorârea Duhului Sfânt, înmulţindu-se numărul creştinilor, Sfinţii Apostoli – din îndemnul Duhului Sfânt – au rânduit, prin rugăciune către Dumnezeu şi prin punerea mâinilor pe capul celor aleşi – hirotonie – darul diaconiei, al preoţiei şi al episcopiei (arhieria), ei mai numindu-se prezbiteri sau bătrâni (Fapte 6, 1–6; 8, 14–17; 13, 1–3; 14, 3; 20, 17–28; I Petru 5, 1–4; Apoc. 1, 6; 5, 10; II Tim. 1, 6; I Tim. 4, 14).

Episcopilor hirotoniţi (Filip. 1, 1) li s-a poruncit să hirotonească dintre creştini pe unii diaconi şi preoţi, iar pe alţii la treapta episcopiei (Tit 1, 5; I Tim. 5, 21–22; 3, 1–13; Tit 1, 6–7). Pe aceşti episcopi şi preoţi îi numeşte Dumnezeu şi «slujitori» şi «iconomi (ispravnici) ai Tainelor lui Dumnezeu» (I Cor. 4, 1; Tit 1, 7), robi puşi peste alţi robi (Matei 24, 45). Aceşti apostoli, numiţi episcopi şi preoţi, sunt lucrătorii cărora le-a încredinţat Domnul via – lumea creştină – să o lucreze în locul celor din Legea Veche (Matei 21, 33–43). Aceşti episcopi şi preoţi sunt slugile ce pregătesc masa şi amestecă vinul şi cheamă lumea la mântuire (Pilde 9, 2–6; Matei 22, 1–14). Aceştia se mai numesc şi părinţi şi învăţători întru Hristos (I Cor. 4, 15).

De aceştia au creştinii poruncă să asculte şi să facă cele ce îi învaţă, căci aceştia vor da socoteală pentru sufletele lor (Evrei 13, 17; I Tes. 5, 12–13). Pe aceşti episcopi şi preoţi îi numeşte Domnul Hristos «sarea pământului» (Matei 5, 13). Pe aceştia îi aseamănă cu o femeie îmbrăcată cu soare (Hristos) cu douăsprezece stele împodobită pe cap (adică cu învăţăturile celor doisprezece apostoli) (Efes. 2, 20; Apoc. 12, 1) şi cu luna sub picioare (adică lumea creştină este sub ascultarea episcopilor şi a preoţilor).

Acestora le-a dat Hristos-Dumnezeu puterea de a ierta păcatele celor ce vor mântuirea sufletelor (Ioan 20, 19–23; Fapte 19, 18). Aceştia au cheile împărăţiei cerurilor şi puterea să încuie şi să descuie, să lege şi să dezlege (Matei 16, 18–19). Acestora le este dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor (Matei 13, 10–11). Despre aceşti episcopi şi preoţi s-a proorocit că vor fi preoţi ai lui Dumnezeu, îmbrăcaţi cu mântuire (Ps. 131, 16; Isaia 66, 21; Ier. 23, 3–5). Cu aceştia S-a făgăduit Domnul Hristos a fi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin! (Matei 28, 20).

Sectarul: Preoţia nu este o taină care să poată fi împărtăşită numai unora, ci este universală. Toţi credincioşii au darul preoţiei şi deci oricare credincios poate îndeplini slujba preoţească, după cuvântul Scripturii: Şi voi înşivă, ca pietre vii, să fiţi zidiţi casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos... (I Petru 2, 5). Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împără-tească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată (I Petru 2, 9). Apoi în alte locuri spune: Şi ne-ai făcut pe noi (Iisus Hristos) împărăţie – preoţi lui Dumnezeu – Tatălui Său... (Apoc. 1, 6). Şi i-ai făcut pe ei Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor împărăţi pe pământ (Apoc. 5, 10).

Din aceste locuri ale Sfintei Scripturi rezultă limpede că preoţia nu poate fi rezervată numai unora, ci o au toţi credincioşii.

Preotul: Omule rătăcit, omule surd şi orb la înţelegerea celor bune, în cele de mai sus ţi-am arătat pe larg că, cuvintele ce le aduci aici nu se referă la preoţia cea instituită de Dumnezeu, ci la preoţia cea universală (generală). De asemenea, ţi-am arătat că alta este preoţia cea obştească şi universală şi alta este preoţia cea instituită direct de Dumnezeu, ca ierarhie şi preoţie conducătoare. Apoi cu numeroase mărturii din Sfânta Scriptură, atât cea Veche, cât şi cea Nouă, am arătat darurile, puterile şi atribuţiile acestei preoţii ca ierarhie superioară şi conducătoare a Bisericii lui Hristos. Mă minunez foarte cum, după atâta nor de mărturii scripturistice, încă ai rămas surd şi neînţelegător şi mai vii cu acele citate biblice care n-au nici o legătură cu preoţia cea instituită şi aşezată de Hristos în Biserica Sa, ci se referă la preoţia obştească sau universală, iar nicidecum la preoţia instituită de Mântuitorul, ca preoţie canonică şi conducătoare în Biserică.

Voi, sectarilor, v-aţi făcut asemenea idolilor din Vechiul şi Noul Testament care, după mărturia Sfintei Scripturi, ochi au şi nu vor vedea, urechi au şi nu vor auzi (Ps. 134, 16-17; Isaia 40, 18–20; 44, 9–20; Ier. 10, 2–6 ş.a.). Voi, blestemaţilor sectari, care sunteţi neghinele ţarinii lui Hristos (lumii creştine), v-aţi făcut asemenea lui Ianis şi Iambres şi staţi împotriva adevărului, fiind oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă (II Tim. 3, 8). Asemenea v-aţi făcut lui Datan, lui Core şi lui Aviron, care s-au împotrivit lui Moise şi lui Aaron preotul, zicându-le: Destul este vouă! Că toată obştea şi toţi cei ce o alcătuiesc sunt sfinţi. Domnul este între ei; pentru ce vă socotiţi voi mai presus de adunarea Domnului? (Num. 16, 1–4). Dar cum a încetat Moise de a vorbi …s-a deschis pământul şi i-a înghiţit pe ei cu casele lor şi pe toţi oamenii lui Core şi toată averea lor (Num. 16, 31–32). Încă şi foc a ieşit de la Domnul şi a mistuit pe cei două sute cincizeci de bărbaţi care au tămâiat (v. 35). După aceea a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Spune lui Eleazar, fiul preotului Aaron, să adune cădelniţele cele de aramă din mijlocul celor arşi, iar focul străin să-l arunce afară (v. 37). Dar pentru ce aceste pedepse groaznice? Pentru că şi aceia – ca şi voi sectarii de azi – ziceau: ...toată obştea şi toţi cei ce o alcătuiesc sunt sfinţi, şi prin urmare, socoteau că nu mai au nevoie de preoţia lui Aaron, cea pusă de Dumnezeu lor.

Apoi, dacă voi sectarii ziceţi că preoţia nu este o Taină, atunci pentru ce se spune în Sfânta Scriptură că ea constă în împărtăşirea de la Duhul Sfânt a unui dar deosebit? Iată ce scrie Sfântul Apostol Pavel lui Timotei, pe care îl aşezase ca înlocuitor al său (episcop) în părţile Efesului: Nu fii nebăgător de seamă faţă de darul ce este întru tine, care ţi s-a dat ţie prin proorocire şi punerea mâinilor preoţiei (I Tim. 4, 14). Şi altă dată: Te îndemn să ţii aprins darul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele (II Tim. 1, 6). De aici se vede că preoţia este un dar deosebit, împărtăşit prin lucrarea de sfinţire în această formă văzută; deci preoţia este o Taină.

Iar dacă preoţia nu este o taină, pentru ce sectarii zic asemenea nouă că cel ce a primit la ei preoţia („ordinaţiunea”) nu o poate pierde? Şi iarăşi, dacă preoţia nu este taină – adică nu este un dar deosebit al Sfântului Duh – atunci ce nu poate pierde cel ce are la ei preoţia? Căci dacă preoţia nu ar fi nimic, cel ce o are nu ar avea ce pierde… Câtă viclenie se vede şi aici: când este vorba de preoţia noastră ortodoxă, aşezată de Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli, ea nu este nimic, iar „ordinaţiunea” (preoţia sectarilor) nu mai poate fi pierdută de cel ce o are, căci o deţine ca pe un dar veşnic.

Iarăşi vedem că sectanţii, în baza citatului de la I Petru 2, 5, se socotesc a fi preoţi sfinţi şi a aduce lui Dumnezeu prin Iisus Hristos „jertfe duhovniceşti”. Pe temeiul acesta, ei caută să demonstreze că şi fără persoane ierarhice, credincioşii – ca pietre vii – pot să zidească templu duhovnicesc sau biserică prin „jertfe duhovniceşti”. Dar cuvintele din acest citat nicidecum nu confirmă ideea lor.

Jertfele duhovniceşti pe care le poate aduce fiecare creştin ortodox sunt deosebite – după cum se vede din Sfânta Scriptură –, constând în dispoziţia sufletului către pocăinţă, în părerea de rău pentru păcate: jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 18); în laudă şi rugăciune (Ps. 49, 15); în milă: Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9, 13); de asemenea, facerea de bine şi dărnicia să nu le uitaţi; căci cu jertfe ca acestea se îmblânzeşte Dumnezeu (Evrei 13, 16). Ele mai constau în aducerea de bună voie a trupurilor noastre ca jertfă: Rogu-vă dar pe voi, fraţilor,... să înfăţişaţi trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească... (Rom. 12, 1); jertfele cer ca, creştinii să nu-şi facă mădularele lor arme ale nedreptăţii şi ale păcatului, ci să se înfăţişeze pe ei înaintea lui Dumnezeu ca vii, sculaţi din morţi, şi mădularele lor să fie arme ale dreptăţii înaintea lui Dumnezeu (Rom. 6, 13).

În sfârşit, jertfa supremă creştină sau adevărata ardere de tot, este mucenicia pentru credinţa cea întru Hristos, despre care apostolul a scris lui Timotei: că eu, iată, mă jertfesc (II Tim. 4, 6). Astfel de jertfe duhovniceşti sfinte se pot aduce lui Dumnezeu în Biserica lui Hristos, căci zice apostolul: Şi de se va lupta cineva... nu se încununează dacă nu se va lupta după lege (II Tim. 2, 5).

Apoi, aceste jertfe duhovniceşti nu pot înlocui darurile harului divin, primite de credincioşi în Tainele săvârşite de păstori, fără de care Taine – cum este de pildă Taina Botezului sau a Împărtăşaniei –, după cuvântul lui Dumnezeu, nimeni nu poate moşteni viaţa de veci.

Sectarul: Cei ce săvârşesc slujba preoţească (predicatorii) nu trebuie să fie oameni învăţaţi, pentru că nici apostolii n-au fost învăţaţi la şcoli înalte. Mântuitorul a spus chiar că Dumnezeu ascunde celor învăţaţi şi ştiutori tainele împărăţiei cerurilor şi le descoperă numai celor neştiutori (Matei 11, 25). Sfântul Apostol Pavel citează cuvintele lui Dumnezeu: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi isteţimea celor isteţi o voi nimici (Isaia 29, 14), şi apoi adaugă: Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii? (I Cor. 1, 19–20). Unui predicator, Dumnezeu îi descoperă ceea ce trebuie să ştie şi nu are deci trebuinţă de ştiinţă (învăţătură) omenească şi de şcoli înalte (Matei 10, 19–20; Ioan 14, 26; 16, 13; I Ioan 2, 20–27).

Preotul: Într-adevăr, apostolii n-au fost oameni învăţaţi în şcoli, ba chiar dintre cei mai simpli şi neştiutori pescari galileeni. Dar Dumnezeu le-a descoperit lor – fie direct, prin gura Mântuitorului, fie prin inspiraţie de la Duhul Sfânt – învăţătura sfântă şi adevărurile de credinţă (I Cor. 2, 10; 11, 23; II Cor. 12, 1; Gal. 1, 12 ş.a.), dându-le şi priceperea necesară. Deci ei nu aveau nevoie de şcoală şi de învăţătura omenească de la oameni. Nu tot aşa stau lucrurile cu ceilalţi oameni, adică cu credincioşii de rând, căci iată ce a zis Mântuitorul către apostoli: Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, pe când acelora nu li s-a dat (Matei 13, 11).

Ar fi de neînţeles ca prin textele de mai sus aduse de dumneata, să fie osândită adevărata ştiinţă şi înţelepciune, când ştim, de pildă, că Apostolul neamurilor a fost un om cu şcoală înaltă, după cum el însuşi ne mărturiseşte (Fapte 22, 3; 25–29) şi cum rezultă din scrierile sale, care vădesc un autor cultivat, cu un stil superior, cu cunoştinţe temeinice, având o logică şi o dialectică de fier. Cu toate acestea, a fost chemat la apostolat chiar de Mântuitorul, şi cine nu ştie cât de mare folos ne este nouă – celor de azi – ştiinţa şi înţelepciunea lui?

Deci cum ar fi putut să osândească chiar el însuşi ştiinţa cea adevărată pe care o avea şi el? Sutaşul Cornelie (Fapte 10, 1), Iosif din Arimateea (Luca 23, 50), Nicodim (Ioan 3, 1) ş.a. sunt cazuri care arată luminat ca ştiinţa cea adevărată (autentică) nu este osândită şi nici măcar dispreţuită, aşa cum vi se pare vouă sectarilor. Însă există «ştiinţă şi înţelepciune» care depărtează pe om de Dumnezeu şi acestea sunt false şi sunt osândite, iar nu adevărata ştiinţă şi învăţătură – mai ales teologică –, care ne învaţă cunoştinţa amănunţită a Sfintei Scripturi şi a lui Dumnezeu. Oare nu Însuşi Mântuitorul ne-a poruncit să ne îndeletnicim cu această învăţătură când a zis: Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine (I Ioan 5, 39)? Dacă este un păcat a învăţa, apoi ar însemna că este păcat a cerceta şi Sfintele Scripturi, prin care învăţăm noi cele spre mântuire (Luca 16, 29-31).

Sectarul: Preoţii trebuie să fie fără prihană, nebeţivi, blânzi, nelacomi ş.a. (I Tim. 3, 3–6; Tit 1, 7–9). Or, mulţi dintre preoţii voştri sunt tocmai dimpotrivă, asemenea cu păcătoşii de rând: beţivi, lacomi, zgârciţi etc. Pentru acestea ei nu merită nici o ascultare şi nici o cinste.

Preotul: Într-adevăr, mulţi preoţi nu sunt aşa cum ar trebui să fie şi nici noi nu zicem că sunt sfinţi. Totuşi, nu toţi sunt aşa de vinovaţi şi de păcătoşi cum sunt acuzaţi de voi sectarii. Dar voi puteţi afirma că predicatorii voştri sunt toţi sfinţi şi fără de prihană? Numai Dumnezeu ştie şi cunoaşte desăvârşit aşezarea fiecărui suflet. De ce vă faceţi voi judecători înainte de vreme? (Matei 7, 1–2; Luca 6, 37; Rom. 14, 10–13; Iacov 3, 1; 5, 9).

În al doilea rând, lucrarea liturgică a preoţilor nu este în legătură cu viaţa lor morală, ci cu darul Sfântului Duh pe care l-au primit ei în Taina Hirotoniei (a preoţiei) (I Tim. 4, 14; II Tim. 1, 6 ş.a.). Fariseii erau şi ei păcătoşi, ba chiar dintre cei mai mari, numai că încercau să se ascundă de faţa oamenilor, aşa cum faceţi şi voi sectarii, care în faţa oamenilor vreţi să vă arătaţi sfinţi, dar pe ascuns sunteţi mai păcătoşi decât toţi oamenii. Mântuitorul, ca un adevărat Dumnezeu, văzând cele ascunse ale fariseilor, după dreptate i-a mustrat, dar n-a dat acest drept şi oamenilor de rând, cărora le-a zis: Toate câte vă vor zice vouă (fariseii), faceţi-le şi păziţi-le, dar după faptele lor să nu faceţi, că ei zic, dar nu fac (Matei 23, 3). Faceţi ce zic ei, dar nu faceţi ce fac ei. Acest răspuns să vă fie şi vouă sectarilor, care învinuiţi pe preoţii noştri de imoralitate şi nu vreţi să vă vedeţi bârna din ochii voştri (Matei 7, 3–4).

Sectarul: În dar aţi luat, în dar să daţi! Aşa le-a spus Mântuitorul apostolilor Săi, când i-a trimis să predice Evanghelia şi să vindece pe cei bolnavi prin puterile şi darurile minunate cu care i-a înzestrat (Matei 10, 8). Preoţii însă nu fac nimic în dar, ci iau plată pentru orice slujbă a lor. Deci ei calcă porunca Mântuitorului şi de aceea nu pot fi recunoscuţi ca trimişi ai Lui.

Preotul: Preoţii nu iau plata aceasta pentru darul pe care îl au sau pe care îl împărtăşesc, ci pentru munca lor, căci vrednic este lucrătorul de plata sa (Luca 10, 4–7; Matei 10, 9–14). Şi marele Apostol Pavel zice în această privinţă: Cine slujeşte vreodată în oaste pe cheltuiala lui? Cine sădeşte vie şi nu mănâncă din roada ei? Sau cine paşte turmă şi nu bea din laptele turmei? Nu după om spun eu acestea. Nu şi legea zice aşa? Căci în Legea lui Moise este scris: «să nu legi gura boului care treieră» (Deut. 25, 4). Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu? Sau într-adevăr pentru noi zice? Căci pentru noi s-a scris: «Cel ce ară trebuie să are cu nădejde, şi cel ce treieră trebuie să treiere cu nădejdea că la treieriş va avea parte de roade...» Au nu ştiţi că cei ce lucrează cele sfinte mănâncă din prinoasele templului şi cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot aşa a rânduit şi Domnul pentru cei ce propovăduiesc Evanghelia, ca să trăiască din Evanghelie (I Cor. 9, 7–14). Iată, deci, că întreţinerea preoţilor este un drept al acestora, care este în conformitate cu Vechiul Testament şi cu porunca Mântuitorului.

Sectarul: Preoţii nu trebuie să poarte îmbrăcăminte specială, cum purtau din mândrie fariseii şi cărturarii, fapt pentru care Mântuitorul i-a osândit (Matei 23, 5). De asemenea, nu li se cere nicăieri în Biblie să poarte barbă şi să-şi lase părul lung, aşa cum îşi mai lasă şi azi unii dintre preoţi. Căci Sfântul Apostol Pavel spune: Nu vă învaţă însăşi firea, că bărbatul dacă îşi lasă părul lung este de ocară? (I Cor. 11, 14). Astfel preoţii, chiar şi prin portul lor, se poartă împotriva cuvintelor Domnului şi a firii înseşi.

Preotul: Mântuitorul n-a osândit îmbrăcămintea şi portul fariseilor şi cărturarilor, căci acestea fuseseră rânduite în Vechiul Testament (Num. 15, 38; Deut. 22, 12), ci a osândit trufia acestora, deoarece nu purtau cele prescrise dintr-un sentiment de evlavie, ci numai din mândrie. De altfel, pe atunci încă nu existau preoţi ai Noului Testament şi deci cuvintele de mustrare adresate de către Mântuitorul fariseilor şi cărturarilor nu pot fi nicidecum considerate ca adresate preoţilor Noului Testament.

În ce priveşte citatul din Sfântul Apostol Pavel, el are, de asemenea, alt înţeles, nereferindu-se la preoţi. Din el, dar mai ales din context (I Cor. 11, 1–16) se arată următoarele: capul descoperit – după credinţa de atunci – simbolizează indepen-denţa, iar capul acoperit arată supunerea sub stăpânirea cuiva. Bărbatul nu are un stăpân peste el, şi de aceea el trebuie să-şi ţină capul descoperit. Femeia, având ca stăpân pe bărbat, nu poate sta cu capul descoperit. În caz că ar sta astfel, ar dovedi nesupunere, cum făceau numai cele văduve şi cele stricate. Prin aceasta ele şi-ar necinsti capul – adică pe bărbatul lor – sau s-ar necinsti pe ele însele, arătându-se ca având o purtare uşuratică, de desfrânate. Părul lor e o podoabă, dar fiindcă ele au aici de stăpân pe bărbat, nu au voie să-l lase descoperit. Iar faptul că preoţii poartă haina lungă şi îmbrăcăminte specială acest lucru este cu totul altceva; îmbrăcămintea lor este un semn distinctiv şi simbolic, amintind haina lungă a Mântuitorului numită «hiton» (Ioan 19, 23; Ieş. 28, 4). Iar dacă preoţii poartă uneori culioane (episcopii au mitre), o fac după exemplul preoţilor din Testamentul Vechi (vezi Ieş. 28, 4–40; Lev. 8, 9–13).

Ei poartă barbă şi păr lung după modelul nazireilor din Testamentul Vechi (Num. 6; Jud. 13, 5). Hristos Însuşi a fost şi nazireu, nu numai nazarinean (Matei 2, 23), iar Sfântul Apostol Pavel a avut şi el asupra sa această făgăduinţă de nazireu (Fapte 18, 18; 21, 20–24). Câtă vreme ţineau această juruinţă, nazireii nu-şi tundeau părul şi barba. Preoţii Noului Testament au şi ei juruinţă asupră-le, pe care – ca şi nazireii Vechiului Testament – o exprimă şi prin această formă exterioară a părului lung al capului şi prin barbă. Vezi şi la Levitic că Dumnezeu porunceşte preotului să nu-şi radă (tundă) capul şi să nu-şi reteze barba (Lev. 21, 5).

Iată, aşadar, pentru ce preoţii poartă îmbrăcăminte specială, barbă şi părul lung. Aşa au purtat proorocii, patriarhii, apostolii şi Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi aşa trebuie să purtăm şi noi, preoţii Legii Darului.

Adevărat grăiesc vouă: oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer

(Matei 18, 18; Ioan 20, 22-23).

Pentru care cuvânt te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele

(II Tim. 1, 6).

Preoţia (hirotonia) este Taina în care, prin punerea mâinilor arhiereilor şi prin rugăciune, se împărtăşeşte persoanei anume pregătite harul care dă puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, a săvârşi Sfintele Taine şi a conduce pe credincioşi la mântuire (Matei 18, 18; 28, 19; Ioan 20, 21-23).

În vechime, numărul treptelor preoţeşti era şapte:

1. portarii şi următorii lor; 2. jurătorii; 3. citeţii; 4. ipodiaconii; 5. diaconii; 6. preoţii; 7. Episcopii. Despre aceste trepte şi rânduieli bisericeşti din vechime aminteşte şi canonul X din Antiohia, precum şi canonul IV al Sinodului al VI-lea Ecumenic ş.a.

În Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură se recunosc trei trepte ale preoţiei: episcopii, preoţii şi diaconii (Tit 1, 5–9; I Tim. 5, 19–22; Fapte 20, 17, 28; 6, 1–6; 8, 26–40 ş.a.). Aceste trei trepte ale preoţiei primesc sfinţirea prin «hirotonie» sau «punerea mâinilor preoţeşti» (I Tim. 4, 14; Fapte 6, 6 ş.a.). Iar celelalte grade ierarhice nu sunt trepte harice, ci doar distincţii, grade administrative sau numai onorifice. Ele nu sunt de drept dumnezeiesc, ci de drept omenesc şi sunt acordate de episcopi, tot prin rugăciuni şi punerea mâinilor, dar nu prin Taina «hirotoniei», ci prin ierurgia «hirotesiei». Astfel de grade onorifice sau administrative există în fiecare treaptă a preoţiei, ca de exemplu: la treapta de episcop există: arhiepiscop, mitropolit, mitropolit–primat sau patriarh; la treapta de preot: sachelar, protoiereu, iconom, iconom–stavrofor (purtător de cruce); la treapta diaconiei: arhidiacon sau protodiacon.

Noi învăţăm iarăşi că în Biserică sunt două feluri de membri, deosebiţi între ei: preoţii (sau păstorii) şi credincioşii (sau turma). În Biserică, nu oricine dintre credincioşi poate fi preot, ci numai cei care sunt chemaţi de Dumnezeu şi cărora li s-a împărtăşit darul preoţiei prin Sfânta Taină numită «punerea mâinilor preoţiei» sau «hirotonia». Iar această Taină se administrează numai celor chemaţi, care au calităţile cerute de Sfânta Scriptură (I Tim. 3, 1-8).

Învăţătura sectarilor despre preoţie este cu totul alta şi străină de adevăr, ei luând din Sfânta Scriptură unele texte care se referă la preoţia generală, ca de exemplu: Şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă... (I Petru 2, 5). Şi I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor împărăţi pe pământ (Apoc. 5, 10). Şi iarăşi: ...ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu... (Apoc. 20, 6); sau: Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt..., (I Petru 2, 9); sau: …de veţi asculta cuvântul Meu şi veţi păzi legământul Meu, veţi fi Mie popor ales din toate neamurile, că al Meu este tot pământul. Îmi veţi fi Mie preoţie împărătească şi neam sfânt... (Ieş. 19, 5–6). Şi iarăşi: Iar voi veţi fi numiţi preoţi ai Domnului, slujitori ai Dumnezeului nostru (Isaia 61, 6) ş.a.

Aşadar sectarii, analizând şi comparând aceste texte biblice care se referă la preoţia generală şi tâlcuindu-le sucit şi rău – ca şi pe altele ale Sfintei Scripturi –, caută prin ele să atace adevărata preoţie canonică şi ierarhia cea rânduită de Dumnezeu în Biserica lui Hristos.

Pentru a putea răspunde cât mai complet rătăcirilor sectare este nevoie ca mai întâi să cercetăm istoria din vechime şi apoi să coborâm la Noul Testament şi la Legea Darului. Astfel se vede că deşi Dumnezeu, prin Moise, a zis către poporul israelit că el Îi va fi preoţie împărătească şi că ei vor forma Biserica lui Dumnezeu, dacă vor păzi aşezământul încheiat cu El, totuşi, încă în Vechiul Testament, chiar Dumnezeu Însuşi a instituit preoţia (Ieş. 40, 12–15). Se înţelege clar că preoţia generală – de care s-a amintit în textele de mai sus – prin care tot poporul este numit preoţie împărătească şi neam sfânt (Ieş. 19, 5–6; 28, 41–43) – nu era tot una cu această preoţie instituită de Dumnezeu ca o preoţie conducătoare, aleasă de El numai din neamul lui Aaron. Această preoţie conducătoare a poporului a ţinut de genealogia lui Aaron până la venirea lui Hristos.

Această preoţie avea chemarea de la Dumnezeu (Ieş. 28, 1–3); această preoţie se făcea printr-o anumită slujbă de sfinţire şi o ceremonie religioasă, după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură în această privinţă: Să aduci pe Aaron şi pe fiii săi la uşa cortului mărturiei... şi să-l ungi şi să-l sfinţeşti, ca să-Mi fie preot. Să aduci şi pe fiii lui... şi să-i ungi, cum ai uns pe tatăl lor, ca să-Mi fie preoţi. Şi această ungere îi va sfinţi preoţi pentru totdeauna în neamul lor (Ieş. 40, 12–15; Lev. 8 ş.a.). Deci, prin ungere şi sfinţire, Aaron a fost consacrat mare preot, iar fiii lui ca preoţi. De asemenea, ca ajutoare ale preoţilor la serviciul divin – după porunca lui Dumnezeu – s-au consfinţit leviţii (Num. 3, 6).

Îndeplinirea unor anumite ierurgii cădea numai în seama acestei ierarhii instituite de Dumnezeu. Astfel, regele Osia, îndrăznind să săvârşească acte pe care nu le puteau face decât preoţii, a fost lovit de Dumnezeu cu lepră (II Paral. 26, 16–23). Pe Core, pe Datan şi pe Aviron, care s-au ridicat împotriva acestei ierarhii bisericeşti puse de Dumnezeu, i-a înghiţit pământul de vii (Num. 16). Pe împăratul Saul l-a lepădat Dumnezeu de la împărăţie ca pe un nebun şi a murit străpuns de sabia lui, pentru că a adus jertfă lui Dumnezeu în locul preotului (I Regi 13, 1–14; 31, 1–6).

Aşadar se vede lămurit că alt lucru se înţelege prin preoţie generală, prin care Sfânta Scriptură înţelege tot poporul, numindu-l preoţie împărătească şi neam sfânt (Ieş. 19, 5–6) şi cu totul altceva a fost preoţia cea instituită de Dumnezeu, din neamul lui Aaron, pe care, cu porunca lui Dumnezeu, Moise a împărţit-o în trei trepte: arhierească, preoţească şi levitică (Ieş. 28, 1–3). Dar tot Dumnezeu Însuşi a fost Acela Care – în vremurile profetice, cu şapte sute de ani înainte de Hristos – a arătat că va veni vremea când El Îşi va alege preoţii, nu numai din seminţia lui Levi şi din urmaşii lui Aaron, ci, în general, dintre credincioşi: ...iată, vin să strâng la un loc popoarele şi toate limbile. Ele vor veni şi vor vedea slava Mea, şi le voi da un semn (Sfânta Cruce). Şi pe cei scăpaţi cu viaţă îi voi trimite către popoare... şi ei (Sfinţii Apostoli) vor vesti neamurilor slava Mea şi din toate neamurile vor aduce pe fraţii voştri prinos Domnului... în sfânta cetate a Ierusalimului... Şi din ei vor lua preoţi şi leviţi, zice Domnul (Isaia 66, 18–21).

Din cele de până aici se poate vedea că în Legea Veche alta a fost preoţia generală, prin care tot poporul se cheamă „preoţie împărătească şi neam sfânt” (Ieş. 19, 5–6) şi cu totul alta a fost preoţia cea conducătoare în Biserică sau Ierarhia Bisericească, cea instituită de Însuşi Dumnezeu prin Moise şi Aaron. În scurt, s-au amintit pedepsele groaznice cu care au fost pedepsiţi de la Dumnezeu cei ce au îndrăznit a se atinge de lucrurile acestei preoţii, nefiind aleşi de Dumnezeu şi neavând chemare de la Dumnezeu ca şi Aaron (Evrei 5, 4; Luca 6, 12–18), iar la sfârşit s-a arătat proorocia marelui Prooroc Isaia, referitoare la preoţia Legii Darului, care o va alege Dumnezeu din toate popoarele pământului.

În cele ce urmează, să vedem cum a fost instituirea şi aşezarea de către Mântuitorul a preoţiei Noului Testament şi cu ce puteri a înzestrat El această preoţie nouă şi desăvârşită, care este după rânduiala lui Melchisedec, fiindcă slujeşte lui Dumnezeu cu pâine şi cu vin (Evrei 7, 1-3).

Hristos fiind sfârşitul Legii (Rom. 10, 4), venind în lume a aşezat mai întâi noua preoţie, pentru că odată fiind schimbată preoţia, numaidecât trebuia să aibă loc şi schimbarea Legii (Evrei 7, 12). Deci întâi preoţia s-a rânduit şi apoi Legea. Dar iată cum a instituit şi aşezat Hristos ierarhia preoţiei Legii Darului (Noului Testament). El şi-a ales din mulţimea ucenicilor mai întâi doisprezece ucenici pe care i-a chemat apostoli (Luca 6, 13-16; Matei 10; Marcu 3, 13-19) şi apoi alţi şaptezeci de ucenici (Luca 10, 1-24). Iar mai pe urmă apostolii au aşezat în Biserică şi şapte diaconi (Fapte 6, 3-6).

Pe cei doisprezece apostoli, Mântuitorul i-a învăţat cum să boteze şi ei botezau poporul chiar în timpul când Domnul propovăduia Evanghelia, căci se spune: Deşi Iisus nu boteza El Însuşi, ci ucenicii Lui (Ioan 4, 1-2). Pe aceşti doisprezece apostoli i-a învăţat cum să ungă pe bolnavi cu untdelemn şi să scoată din oameni pe demoni (Marcu 6, 7–13; Iacov 5, 14–15). Pe cei doisprezece apostoli i-a învăţat cum să se roage şi să facă frângerea pâinii – Liturghia de astăzi (Matei 26, 26–28; Marcu 14, 22–23; Luca 22, 19–20). La aceşti doisprezece apostoli pe care şi-I alesese (Fapte 1, 2), li S-a arătat adeseori după Învierea Sa, timp de 40 de zile, şi i-a învăţat cele pentru împărăţia lui Dumnezeu, adică felul cum să facă slujbele (Fapte 1, 3). Peste aceşti doisprezece apostoli, în ziua întâi a săptămânii (Duminica) la cincizeci de zile după Înviere (Cincizecime), S-a pogorât Duhul Sfânt în chip de limbi de foc, îmbrăcându-i cu putere de sus, spre a propovădui Evanghelia (Fapte 2, 1; Luca 24, 48–49; Fapte 1, 5).

Pe aceşti doisprezece apostoli i-a trimis, după Înviere, să facă ucenici din toate neamurile, să-i boteze în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi să-i înveţe să păzească cele ce lor le-a poruncit (Matei 28, 19–20). După pogorârea Duhului Sfânt, înmulţindu-se numărul creştinilor, Sfinţii Apostoli – din îndemnul Duhului Sfânt – au rânduit, prin rugăciune către Dumnezeu şi prin punerea mâinilor pe capul celor aleşi – hirotonie – darul diaconiei, al preoţiei şi al episcopiei (arhieria), ei mai numindu-se prezbiteri sau bătrâni (Fapte 6, 1–6; 8, 14–17; 13, 1–3; 14, 3; 20, 17–28; I Petru 5, 1–4; Apoc. 1, 6; 5, 10; II Tim. 1, 6; I Tim. 4, 14).

Episcopilor hirotoniţi (Filip. 1, 1) li s-a poruncit să hirotonească dintre creştini pe unii diaconi şi preoţi, iar pe alţii la treapta episcopiei (Tit 1, 5; I Tim. 5, 21–22; 3, 1–13; Tit 1, 6–7). Pe aceşti episcopi şi preoţi îi numeşte Dumnezeu şi «slujitori» şi «iconomi (ispravnici) ai Tainelor lui Dumnezeu» (I Cor. 4, 1; Tit 1, 7), robi puşi peste alţi robi (Matei 24, 45). Aceşti apostoli, numiţi episcopi şi preoţi, sunt lucrătorii cărora le-a încredinţat Domnul via – lumea creştină – să o lucreze în locul celor din Legea Veche (Matei 21, 33–43). Aceşti episcopi şi preoţi sunt slugile ce pregătesc masa şi amestecă vinul şi cheamă lumea la mântuire (Pilde 9, 2–6; Matei 22, 1–14). Aceştia se mai numesc şi părinţi şi învăţători întru Hristos (I Cor. 4, 15).

De aceştia au creştinii poruncă să asculte şi să facă cele ce îi învaţă, căci aceştia vor da socoteală pentru sufletele lor (Evrei 13, 17; I Tes. 5, 12–13). Pe aceşti episcopi şi preoţi îi numeşte Domnul Hristos «sarea pământului» (Matei 5, 13). Pe aceştia îi aseamănă cu o femeie îmbrăcată cu soare (Hristos) cu douăsprezece stele împodobită pe cap (adică cu învăţăturile celor doisprezece apostoli) (Efes. 2, 20; Apoc. 12, 1) şi cu luna sub picioare (adică lumea creştină este sub ascultarea episcopilor şi a preoţilor).

Acestora le-a dat Hristos-Dumnezeu puterea de a ierta păcatele celor ce vor mântuirea sufletelor (Ioan 20, 19–23; Fapte 19, 18). Aceştia au cheile împărăţiei cerurilor şi puterea să încuie şi să descuie, să lege şi să dezlege (Matei 16, 18–19). Acestora le este dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor (Matei 13, 10–11). Despre aceşti episcopi şi preoţi s-a proorocit că vor fi preoţi ai lui Dumnezeu, îmbrăcaţi cu mântuire (Ps. 131, 16; Isaia 66, 21; Ier. 23, 3–5). Cu aceştia S-a făgăduit Domnul Hristos a fi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin! (Matei 28, 20).

Sectarul: Preoţia nu este o taină care să poată fi împărtăşită numai unora, ci este universală. Toţi credincioşii au darul preoţiei şi deci oricare credincios poate îndeplini slujba preoţească, după cuvântul Scripturii: Şi voi înşivă, ca pietre vii, să fiţi zidiţi casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos... (I Petru 2, 5). Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împără-tească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată (I Petru 2, 9). Apoi în alte locuri spune: Şi ne-ai făcut pe noi (Iisus Hristos) împărăţie – preoţi lui Dumnezeu – Tatălui Său... (Apoc. 1, 6). Şi i-ai făcut pe ei Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor împărăţi pe pământ (Apoc. 5, 10).

Din aceste locuri ale Sfintei Scripturi rezultă limpede că preoţia nu poate fi rezervată numai unora, ci o au toţi credincioşii.

Preotul: Omule rătăcit, omule surd şi orb la înţelegerea celor bune, în cele de mai sus ţi-am arătat pe larg că, cuvintele ce le aduci aici nu se referă la preoţia cea instituită de Dumnezeu, ci la preoţia cea universală (generală). De asemenea, ţi-am arătat că alta este preoţia cea obştească şi universală şi alta este preoţia cea instituită direct de Dumnezeu, ca ierarhie şi preoţie conducătoare. Apoi cu numeroase mărturii din Sfânta Scriptură, atât cea Veche, cât şi cea Nouă, am arătat darurile, puterile şi atribuţiile acestei preoţii ca ierarhie superioară şi conducătoare a Bisericii lui Hristos. Mă minunez foarte cum, după atâta nor de mărturii scripturistice, încă ai rămas surd şi neînţelegător şi mai vii cu acele citate biblice care n-au nici o legătură cu preoţia cea instituită şi aşezată de Hristos în Biserica Sa, ci se referă la preoţia obştească sau universală, iar nicidecum la preoţia instituită de Mântuitorul, ca preoţie canonică şi conducătoare în Biserică.

Voi, sectarilor, v-aţi făcut asemenea idolilor din Vechiul şi Noul Testament care, după mărturia Sfintei Scripturi, ochi au şi nu vor vedea, urechi au şi nu vor auzi (Ps. 134, 16-17; Isaia 40, 18–20; 44, 9–20; Ier. 10, 2–6 ş.a.). Voi, blestemaţilor sectari, care sunteţi neghinele ţarinii lui Hristos (lumii creştine), v-aţi făcut asemenea lui Ianis şi Iambres şi staţi împotriva adevărului, fiind oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă (II Tim. 3, 8). Asemenea v-aţi făcut lui Datan, lui Core şi lui Aviron, care s-au împotrivit lui Moise şi lui Aaron preotul, zicându-le: Destul este vouă! Că toată obştea şi toţi cei ce o alcătuiesc sunt sfinţi. Domnul este între ei; pentru ce vă socotiţi voi mai presus de adunarea Domnului? (Num. 16, 1–4). Dar cum a încetat Moise de a vorbi …s-a deschis pământul şi i-a înghiţit pe ei cu casele lor şi pe toţi oamenii lui Core şi toată averea lor (Num. 16, 31–32). Încă şi foc a ieşit de la Domnul şi a mistuit pe cei două sute cincizeci de bărbaţi care au tămâiat (v. 35). După aceea a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Spune lui Eleazar, fiul preotului Aaron, să adune cădelniţele cele de aramă din mijlocul celor arşi, iar focul străin să-l arunce afară (v. 37). Dar pentru ce aceste pedepse groaznice? Pentru că şi aceia – ca şi voi sectarii de azi – ziceau: ...toată obştea şi toţi cei ce o alcătuiesc sunt sfinţi, şi prin urmare, socoteau că nu mai au nevoie de preoţia lui Aaron, cea pusă de Dumnezeu lor.

Apoi, dacă voi sectarii ziceţi că preoţia nu este o Taină, atunci pentru ce se spune în Sfânta Scriptură că ea constă în împărtăşirea de la Duhul Sfânt a unui dar deosebit? Iată ce scrie Sfântul Apostol Pavel lui Timotei, pe care îl aşezase ca înlocuitor al său (episcop) în părţile Efesului: Nu fii nebăgător de seamă faţă de darul ce este întru tine, care ţi s-a dat ţie prin proorocire şi punerea mâinilor preoţiei (I Tim. 4, 14). Şi altă dată: Te îndemn să ţii aprins darul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele (II Tim. 1, 6). De aici se vede că preoţia este un dar deosebit, împărtăşit prin lucrarea de sfinţire în această formă văzută; deci preoţia este o Taină.

Iar dacă preoţia nu este o taină, pentru ce sectarii zic asemenea nouă că cel ce a primit la ei preoţia („ordinaţiunea”) nu o poate pierde? Şi iarăşi, dacă preoţia nu este taină – adică nu este un dar deosebit al Sfântului Duh – atunci ce nu poate pierde cel ce are la ei preoţia? Căci dacă preoţia nu ar fi nimic, cel ce o are nu ar avea ce pierde… Câtă viclenie se vede şi aici: când este vorba de preoţia noastră ortodoxă, aşezată de Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli, ea nu este nimic, iar „ordinaţiunea” (preoţia sectarilor) nu mai poate fi pierdută de cel ce o are, căci o deţine ca pe un dar veşnic.

Iarăşi vedem că sectanţii, în baza citatului de la I Petru 2, 5, se socotesc a fi preoţi sfinţi şi a aduce lui Dumnezeu prin Iisus Hristos „jertfe duhovniceşti”. Pe temeiul acesta, ei caută să demonstreze că şi fără persoane ierarhice, credincioşii – ca pietre vii – pot să zidească templu duhovnicesc sau biserică prin „jertfe duhovniceşti”. Dar cuvintele din acest citat nicidecum nu confirmă ideea lor.

Jertfele duhovniceşti pe care le poate aduce fiecare creştin ortodox sunt deosebite – după cum se vede din Sfânta Scriptură –, constând în dispoziţia sufletului către pocăinţă, în părerea de rău pentru păcate: jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 18); în laudă şi rugăciune (Ps. 49, 15); în milă: Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9, 13); de asemenea, facerea de bine şi dărnicia să nu le uitaţi; căci cu jertfe ca acestea se îmblânzeşte Dumnezeu (Evrei 13, 16). Ele mai constau în aducerea de bună voie a trupurilor noastre ca jertfă: Rogu-vă dar pe voi, fraţilor,... să înfăţişaţi trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească... (Rom. 12, 1); jertfele cer ca, creştinii să nu-şi facă mădularele lor arme ale nedreptăţii şi ale păcatului, ci să se înfăţişeze pe ei înaintea lui Dumnezeu ca vii, sculaţi din morţi, şi mădularele lor să fie arme ale dreptăţii înaintea lui Dumnezeu (Rom. 6, 13).

În sfârşit, jertfa supremă creştină sau adevărata ardere de tot, este mucenicia pentru credinţa cea întru Hristos, despre care apostolul a scris lui Timotei: că eu, iată, mă jertfesc (II Tim. 4, 6). Astfel de jertfe duhovniceşti sfinte se pot aduce lui Dumnezeu în Biserica lui Hristos, căci zice apostolul: Şi de se va lupta cineva... nu se încununează dacă nu se va lupta după lege (II Tim. 2, 5).

Apoi, aceste jertfe duhovniceşti nu pot înlocui darurile harului divin, primite de credincioşi în Tainele săvârşite de păstori, fără de care Taine – cum este de pildă Taina Botezului sau a Împărtăşaniei –, după cuvântul lui Dumnezeu, nimeni nu poate moşteni viaţa de veci.

Sectarul: Cei ce săvârşesc slujba preoţească (predicatorii) nu trebuie să fie oameni învăţaţi, pentru că nici apostolii n-au fost învăţaţi la şcoli înalte. Mântuitorul a spus chiar că Dumnezeu ascunde celor învăţaţi şi ştiutori tainele împărăţiei cerurilor şi le descoperă numai celor neştiutori (Matei 11, 25). Sfântul Apostol Pavel citează cuvintele lui Dumnezeu: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi isteţimea celor isteţi o voi nimici (Isaia 29, 14), şi apoi adaugă: Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii? (I Cor. 1, 19–20). Unui predicator, Dumnezeu îi descoperă ceea ce trebuie să ştie şi nu are deci trebuinţă de ştiinţă (învăţătură) omenească şi de şcoli înalte (Matei 10, 19–20; Ioan 14, 26; 16, 13; I Ioan 2, 20–27).

Preotul: Într-adevăr, apostolii n-au fost oameni învăţaţi în şcoli, ba chiar dintre cei mai simpli şi neştiutori pescari galileeni. Dar Dumnezeu le-a descoperit lor – fie direct, prin gura Mântuitorului, fie prin inspiraţie de la Duhul Sfânt – învăţătura sfântă şi adevărurile de credinţă (I Cor. 2, 10; 11, 23; II Cor. 12, 1; Gal. 1, 12 ş.a.), dându-le şi priceperea necesară. Deci ei nu aveau nevoie de şcoală şi de învăţătura omenească de la oameni. Nu tot aşa stau lucrurile cu ceilalţi oameni, adică cu credincioşii de rând, căci iată ce a zis Mântuitorul către apostoli: Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, pe când acelora nu li s-a dat (Matei 13, 11).

Ar fi de neînţeles ca prin textele de mai sus aduse de dumneata, să fie osândită adevărata ştiinţă şi înţelepciune, când ştim, de pildă, că Apostolul neamurilor a fost un om cu şcoală înaltă, după cum el însuşi ne mărturiseşte (Fapte 22, 3; 25–29) şi cum rezultă din scrierile sale, care vădesc un autor cultivat, cu un stil superior, cu cunoştinţe temeinice, având o logică şi o dialectică de fier. Cu toate acestea, a fost chemat la apostolat chiar de Mântuitorul, şi cine nu ştie cât de mare folos ne este nouă – celor de azi – ştiinţa şi înţelepciunea lui?

Deci cum ar fi putut să osândească chiar el însuşi ştiinţa cea adevărată pe care o avea şi el? Sutaşul Cornelie (Fapte 10, 1), Iosif din Arimateea (Luca 23, 50), Nicodim (Ioan 3, 1) ş.a. sunt cazuri care arată luminat ca ştiinţa cea adevărată (autentică) nu este osândită şi nici măcar dispreţuită, aşa cum vi se pare vouă sectarilor. Însă există «ştiinţă şi înţelepciune» care depărtează pe om de Dumnezeu şi acestea sunt false şi sunt osândite, iar nu adevărata ştiinţă şi învăţătură – mai ales teologică –, care ne învaţă cunoştinţa amănunţită a Sfintei Scripturi şi a lui Dumnezeu. Oare nu Însuşi Mântuitorul ne-a poruncit să ne îndeletnicim cu această învăţătură când a zis: Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine (I Ioan 5, 39)? Dacă este un păcat a învăţa, apoi ar însemna că este păcat a cerceta şi Sfintele Scripturi, prin care învăţăm noi cele spre mântuire (Luca 16, 29-31).

Sectarul: Preoţii trebuie să fie fără prihană, nebeţivi, blânzi, nelacomi ş.a. (I Tim. 3, 3–6; Tit 1, 7–9). Or, mulţi dintre preoţii voştri sunt tocmai dimpotrivă, asemenea cu păcătoşii de rând: beţivi, lacomi, zgârciţi etc. Pentru acestea ei nu merită nici o ascultare şi nici o cinste.

Preotul: Într-adevăr, mulţi preoţi nu sunt aşa cum ar trebui să fie şi nici noi nu zicem că sunt sfinţi. Totuşi, nu toţi sunt aşa de vinovaţi şi de păcătoşi cum sunt acuzaţi de voi sectarii. Dar voi puteţi afirma că predicatorii voştri sunt toţi sfinţi şi fără de prihană? Numai Dumnezeu ştie şi cunoaşte desăvârşit aşezarea fiecărui suflet. De ce vă faceţi voi judecători înainte de vreme? (Matei 7, 1–2; Luca 6, 37; Rom. 14, 10–13; Iacov 3, 1; 5, 9).

În al doilea rând, lucrarea liturgică a preoţilor nu este în legătură cu viaţa lor morală, ci cu darul Sfântului Duh pe care l-au primit ei în Taina Hirotoniei (a preoţiei) (I Tim. 4, 14; II Tim. 1, 6 ş.a.). Fariseii erau şi ei păcătoşi, ba chiar dintre cei mai mari, numai că încercau să se ascundă de faţa oamenilor, aşa cum faceţi şi voi sectarii, care în faţa oamenilor vreţi să vă arătaţi sfinţi, dar pe ascuns sunteţi mai păcătoşi decât toţi oamenii. Mântuitorul, ca un adevărat Dumnezeu, văzând cele ascunse ale fariseilor, după dreptate i-a mustrat, dar n-a dat acest drept şi oamenilor de rând, cărora le-a zis: Toate câte vă vor zice vouă (fariseii), faceţi-le şi păziţi-le, dar după faptele lor să nu faceţi, că ei zic, dar nu fac (Matei 23, 3). Faceţi ce zic ei, dar nu faceţi ce fac ei. Acest răspuns să vă fie şi vouă sectarilor, care învinuiţi pe preoţii noştri de imoralitate şi nu vreţi să vă vedeţi bârna din ochii voştri (Matei 7, 3–4).

Sectarul: În dar aţi luat, în dar să daţi! Aşa le-a spus Mântuitorul apostolilor Săi, când i-a trimis să predice Evanghelia şi să vindece pe cei bolnavi prin puterile şi darurile minunate cu care i-a înzestrat (Matei 10, 8). Preoţii însă nu fac nimic în dar, ci iau plată pentru orice slujbă a lor. Deci ei calcă porunca Mântuitorului şi de aceea nu pot fi recunoscuţi ca trimişi ai Lui.

Preotul: Preoţii nu iau plata aceasta pentru darul pe care îl au sau pe care îl împărtăşesc, ci pentru munca lor, căci vrednic este lucrătorul de plata sa (Luca 10, 4–7; Matei 10, 9–14). Şi marele Apostol Pavel zice în această privinţă: Cine slujeşte vreodată în oaste pe cheltuiala lui? Cine sădeşte vie şi nu mănâncă din roada ei? Sau cine paşte turmă şi nu bea din laptele turmei? Nu după om spun eu acestea. Nu şi legea zice aşa? Căci în Legea lui Moise este scris: «să nu legi gura boului care treieră» (Deut. 25, 4). Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu? Sau într-adevăr pentru noi zice? Căci pentru noi s-a scris: «Cel ce ară trebuie să are cu nădejde, şi cel ce treieră trebuie să treiere cu nădejdea că la treieriş va avea parte de roade...» Au nu ştiţi că cei ce lucrează cele sfinte mănâncă din prinoasele templului şi cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot aşa a rânduit şi Domnul pentru cei ce propovăduiesc Evanghelia, ca să trăiască din Evanghelie (I Cor. 9, 7–14). Iată, deci, că întreţinerea preoţilor este un drept al acestora, care este în conformitate cu Vechiul Testament şi cu porunca Mântuitorului.

Sectarul: Preoţii nu trebuie să poarte îmbrăcăminte specială, cum purtau din mândrie fariseii şi cărturarii, fapt pentru care Mântuitorul i-a osândit (Matei 23, 5). De asemenea, nu li se cere nicăieri în Biblie să poarte barbă şi să-şi lase părul lung, aşa cum îşi mai lasă şi azi unii dintre preoţi. Căci Sfântul Apostol Pavel spune: Nu vă învaţă însăşi firea, că bărbatul dacă îşi lasă părul lung este de ocară? (I Cor. 11, 14). Astfel preoţii, chiar şi prin portul lor, se poartă împotriva cuvintelor Domnului şi a firii înseşi.

Preotul: Mântuitorul n-a osândit îmbrăcămintea şi portul fariseilor şi cărturarilor, căci acestea fuseseră rânduite în Vechiul Testament (Num. 15, 38; Deut. 22, 12), ci a osândit trufia acestora, deoarece nu purtau cele prescrise dintr-un sentiment de evlavie, ci numai din mândrie. De altfel, pe atunci încă nu existau preoţi ai Noului Testament şi deci cuvintele de mustrare adresate de către Mântuitorul fariseilor şi cărturarilor nu pot fi nicidecum considerate ca adresate preoţilor Noului Testament.

În ce priveşte citatul din Sfântul Apostol Pavel, el are, de asemenea, alt înţeles, nereferindu-se la preoţi. Din el, dar mai ales din context (I Cor. 11, 1–16) se arată următoarele: capul descoperit – după credinţa de atunci – simbolizează indepen-denţa, iar capul acoperit arată supunerea sub stăpânirea cuiva. Bărbatul nu are un stăpân peste el, şi de aceea el trebuie să-şi ţină capul descoperit. Femeia, având ca stăpân pe bărbat, nu poate sta cu capul descoperit. În caz că ar sta astfel, ar dovedi nesupunere, cum făceau numai cele văduve şi cele stricate. Prin aceasta ele şi-ar necinsti capul – adică pe bărbatul lor – sau s-ar necinsti pe ele însele, arătându-se ca având o purtare uşuratică, de desfrânate. Părul lor e o podoabă, dar fiindcă ele au aici de stăpân pe bărbat, nu au voie să-l lase descoperit. Iar faptul că preoţii poartă haina lungă şi îmbrăcăminte specială acest lucru este cu totul altceva; îmbrăcămintea lor este un semn distinctiv şi simbolic, amintind haina lungă a Mântuitorului numită «hiton» (Ioan 19, 23; Ieş. 28, 4). Iar dacă preoţii poartă uneori culioane (episcopii au mitre), o fac după exemplul preoţilor din Testamentul Vechi (vezi Ieş. 28, 4–40; Lev. 8, 9–13).

Ei poartă barbă şi păr lung după modelul nazireilor din Testamentul Vechi (Num. 6; Jud. 13, 5). Hristos Însuşi a fost şi nazireu, nu numai nazarinean (Matei 2, 23), iar Sfântul Apostol Pavel a avut şi el asupra sa această făgăduinţă de nazireu (Fapte 18, 18; 21, 20–24). Câtă vreme ţineau această juruinţă, nazireii nu-şi tundeau părul şi barba. Preoţii Noului Testament au şi ei juruinţă asupră-le, pe care – ca şi nazireii Vechiului Testament – o exprimă şi prin această formă exterioară a părului lung al capului şi prin barbă. Vezi şi la Levitic că Dumnezeu porunceşte preotului să nu-şi radă (tundă) capul şi să nu-şi reteze barba (Lev. 21, 5).

Iată, aşadar, pentru ce preoţii poartă îmbrăcăminte specială, barbă şi părul lung. Aşa au purtat proorocii, patriarhii, apostolii şi Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi aşa trebuie să purtăm şi noi, preoţii Legii Darului.