joi, 18 iunie 2009

DESPRE VORBIREA ÎN LIMBI 3 (GLOSOLALIA)

Sf. Arhanghel Mihail
Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşilor, vă botezaţi numai cu apă, căci acest Botez nu este îndestulător şi trebuie întregit prin Botezul cu Duh Sfânt şi cu foc (Luca 3, 16), care este cu totul deosebit de cel cu apă şi prin care se revarsă diferite daruri minunate ale Sfântului Duh şi îndeosebi darul vorbirii în limbi şi al tălmăcirii limbilor, precum s-a revărsat la Cincizecime peste Sfinţii Apostoli (Fapte 2, 1–13). Care vă sunt vouă temeiurile biblice în susţinerea practicii voastre de a vă boteza numai cu apă?
Preotul: Noi ne botezăm nu numai cu apă – cum rău înţelegeţi voi, rătăciţilor penticostali –, ci cu „apă şi Duh”, aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul (Ioan 3, 5). Iar temeiurile şi mărturiile biblice în susţinerea şi apărarea învăţăturii noastre celei din Biserica Dreptmăritoare a lui Hristos, sunt cele ce urmează:
1. După Sfânta Scriptură există un singur Botez creştin, şi nu două (vezi Efes. 4, 5; I Cor. 12, 13).
2. Botezul „cu Duh Sfânt şi cu foc” de la Cincizecime nu este altceva decât Botezul creştin pe care îl anunţase Sfântul Ioan Botezătorul mai înainte (Matei 3, 11; Marcu 1, 8; Luca 3, 8–16; Ioan 1, 33).
3. Botezul „cu Duh Sfânt şi cu foc” nu este altceva decât Botezul cel anunţat de Mântuitorul că va fi (vezi Fapte 1, 5).
4. Botezul „cu Duh Sfânt şi cu foc” nu este altceva decât cel aşezat de Mântuitorul, Care a zis că va fi „din apă şi din Duh” (Ioan 3, 5).
5. Botezul creştin ortodox nu se face numai „cu apă”, ca a lui Ioan, dar nici numai cu Duh, chiar dacă uneori se vorbeşte în Sfânta Scriptură în legătură cu practicarea acestei Taine, fie numai de „apă” (Fapte 8, 36–39), fie numai de „Duh” (Fapte 1, 5; 2, 38; I Cor. 12, 13).
6. Botezul cu Duhul Sfânt a fost proorocit de Sfinţii Prooroci: Isaia 32, 15; 44, 3; Iezechiel 36, 25–27; Zaharia 12, 10; Ioan 7, 38–39 ş.a.
7. Dacă la Cincizecime în loc de apă a venit Duhul Sfânt în chip de limbi „ca de foc”, prin aceasta El a arătat şi altă însuşire a Sa, că El este Dumnezeu şi „foc mistuitor” (Deut. 4, 24; 9, 3; Evrei 12, 29; Ieş. 3, 2; 19, 18; II Regi 22, 9–13; Ps. 96, 3; Isaia 33, 11–12; 13(43), 14; Iez. 1, 27; Fapte 7, 30–32 ş.a.).
8. Botezul pe care l-a primit Mântuitorul nostru Iisus Hristos în apele Iordanului trebuie să-l primim şi noi „din apă şi din Duh” (Ioan 3, 5).
9. Toţi credincioşii s-au botezat în unul şi acelaşi Duh (I Cor. 12, 13; Gal. 3, 27–28).
10. Botezul cu Duhul Sfânt îndreptează, renaşte şi înnoieşte pe om (I Cor. 6, 11; Tit 3, 5).
Sectarul: Noi prin Botezul „cu Duh Sfânt şi cu foc” primim de la Dumnezeu darul de a vorbi în „limbi”.
Preotul: Dar în ce constă la voi darul vorbirii în limbi?
Sectarul: Vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh la noi constă în pronunţarea unor sunete, care nu pot fi înţelese de oameni decât numai prin tălmăcirea ce se face printr-un alt dar special al Sfântului Duh, adică darul tălmăcirii, despre care aminteşte Sfânta Scriptură (I Cor. 14, 13, 27).
Preotul: Nu este nicidecum aşa cum crezi dumneata, că vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh ar consta numai în aceste sunete neînţelese sau bolborosite.
11. „Vorbirea în limbi” prin darul Sfântului Duh este cu adevărat vorbirea unei limbi străine, pe care cei străini o înţeleg perfect, aşa cum a fost cazul în Ierusalim la Cincizecime (Fapte 2, 8–12). Căci acolo numai cei localnici din Palestina de pe atunci – necunoscători ai altor limbi străine – nu înţelegeau fără tălmăcire, dar toţi cei străini adunaţi acolo, din peste 15 ţări, înţelegeau perfect cele ce vorbeau Sfinţii Apostoli, deoarece Sfânta Scriptură zice despre cei străini adunaţi la praznicul Cincizecimii: Şi erau uimiţi toţi şi se minunau, zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileeni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? (Fapte 2, 6–8) Deci acolo toţi auzeau şi înţelegeau pe Sfinţii Apostoli când vorbeau, fără ca să le tălmăcească cineva. La voi de ce este nevoie de tălmăcire?
12. „Glosolalia” este „vorbire”, pe când practica voastră de cuvinte încâlcite şi neîncheiate, nu poate fi numită „vorbire”, ci bolborosire fără de nici un înţeles, ceea ce dovedeşte mai mult o viclenie şi înşelăciune drăcească, decât o lucrare a Sfântului Duh.
13. În Sfânta Scriptură e vorba de „limbă” sau „limbi”, câtă vreme sunetele voastre cele încâlcite nu pot fi numite „limbi”, nici „limbă”, fiind fără de nici un înţeles.
14. Dacă la bolboroseala voastră de cuvinte neîncheiate, noi am aduce de faţă oameni din cel puţin 15 ţări, cum au fost la Cincizecime în Ierusalim, ca de exemplu: ruşi, germani, finlandezi, unguri, francezi, englezi, greci, italieni, suedezi, norvegieni, polonezi, spanioli, portughezi, sârbi, bulgari, şi dacă toţi aceştia ar înţelege în limba lor cele ce bolborosiţi voi fără de tălmaci, aşa cum a petrecut şi la Cincizecime, atunci noi am crede că şi la voi este o lucrare a Duhului Sfânt, dar dacă nu puteţi face acest lucru, atunci să cunoaşteţi că sunteţi înşelaţi de satana şi că lucrarea voastră este falsă şi mincinoasă.
15. Prin darul vorbirii în limbi Dumnezeu îşi descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Cor. 14, 2), iar prin bolboroseala voastră a penticostalilor, este de neînţeles ca Dumnezeu să facă descoperiri, căci ea mai mult încurcă pe cineva decât îl luminează.
16. În cazul când cei de faţă nu ar fi străini, ci localnici, cel înzestrat cu darul vorbirii în limbi ar avea oarecare câştig folosindu-se de el cel mult ca mijloc de închinare (rugăciune) (I Cor. 14, 2). Dar şi această rugăciune nu ar fi de prea mare valoare, deoarece este numai cu duhul, fără să fie şi cu mintea (I Cor. 14, 14), adică fără să fie înţeleasă. Însă noi trebuie să aducem lui Dumnezeu închinare înţelegătoare (Rom. 12, 1), folosind în rugăciunile noastre şi mintea, nu numai duhul nostru, spre a ne fi atât nouă, cât şi altora de folos (I Cor. 14, 16–17).
17. Dacă „vorbirea în limbi” prin darul Duhului Sfânt ar fi o bolborosire, cum este acum la voi, atunci ar trebui ca toţi ascultătorii să o înţeleagă la fel, sau să nu o înţeleagă deloc. Or la Ierusalim nu a fost aşa, căci acolo cei străini din peste 15 ţări, toţi înţelegeau cele ce vorbeau Sfinţii Apostoli şi se minunau (vezi Fapte 2, 6–8). Acolo numai cei localnici, care nu cunoşteau limbile cele străine în care vorbeau apostolii, nu înţelegeau şi îi socoteau pe ei a fi beţi de must dulce (Fapte 2, 13). Însă la voi, penticostalii, nu se întâmplă ca cei străini de neam şi de limbă să vă înţeleagă fără tălmăcire.
18. Voi, penticostalii, mai ziceţi că nu vă înţelege nimeni în timpul când bolborosiţi, fiindcă voi atunci vorbiţi în „limbi îngereşti” (I Cor. 13, 1). Dar chiar dacă am admite că voi ştiţi „limbi îngereşti”, noi nu putem înţelege de ce aceste limbi se numesc „limbi noi” (Marcu 16, 17), căci cele îngereşti nu sunt noi, ci vechi, de la început. Deci dacă nimeni nu vă înţelege când bolborosiţi, apoi cum vă puteţi voi arăta dragostea de a folosi pe alţii prin această bolborosire, căci fiecare din noi trebuie să lucrăm spre zidirea aproapelui (Rom. 13, 8–10; II Cor. 12, 15) şi zidirea aceasta se face numai prin dragoste, căci „dragostea zideşte” (I Cor. 8, 1). Iar dacă vorbiţi în limbi îngereşti, fără să aveţi dragostea de a folosi pe alţii prin cele ce vorbiţi, apoi voi, după mărturia marelui Pavel, sunteţi „aramă sunătoare” (I Cor. 13, 1) şi nimic mai mult.
19. Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură ne arată clar că darul vorbirii în „limbi” va înceta (I Cor. 13, 8). Şi dacă acest dar al vorbirii în limbi, după proorocia marelui Pavel, a încetat din Biserică, pentru care pricină voi, penticostalii, vă năluciţi că acum, după două mii de ani, mai puteţi vorbi în „limbi”? Şi pentru care pricină ar mai fi nevoie de darul vorbirii în limbi acum – după ce noi am crezut în Hristos cu mii de ani în urmă –, căci limbile au fost un semn dat de Dumnezeu atunci nu pentru cei credincioşi, ci numai pentru cei necredincioşi, ca un zălog de adeverire spre a crede (I Cor. 14, 22)? Acum când noi am crezut şi ne-am botezat în numele Preasfintei Treimi (Matei 28, 19), ce nevoie mai este de bolboroseala voastră cea încâlcită spre a crede?
Sectarul: Limbile vorbite prin darul Duhului Sfânt nu sunt omeneşti, căci nu sunt adresate oamenilor, ci lui Dumnezeu (I Cor. 14, 2). De aceea ascultătorii nu le înţeleg
Preotul: 20. Dacă voi, penticostalii, ziceţi că în vremea bolborosirii voastre vorbiţi lui Dumnezeu şi nu oamenilor, apoi de ce la Fapte 2, 1–12 – unde se descrie practica acestui dar pentru întâia oară –, nu s-a întâmplat la fel ca la voi (adică de a vorbi lui Dumnezeu şi nu oamenilor)? Deoarece acolo vedem cu totul împotrivă, şi anume că Sfinţii Apostoli vorbind „în limbi”, n-au vorbit lui Dumnezeu, ci oamenilor; ei s-au adresat direct ascultătorilor de mai mult de 15 limbi diferite, iar aceştia i-au înţeles întru totul fără de nici o tălmăcire (Fapte 2, 1–12).
21. Dacă după I Cor. 14, 2, cel insuflat nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, iar după Fapte 2, 1–12, el nu vorbeşte lui Dumnezeu, ci oamenilor, atunci oare se contrazice Sfânta Scriptură? Să nu fie!
Lucrurile stau astfel: cei insuflaţi vorbesc şi oamenilor şi lui Dumnezeu, uneori putând fi înţeleşi, iar alteori nu, în funcţie de situaţie, adică după felul ascultătorilor, străini sau localnici (Fapte 2, 1–12). Apostolii au vorbit oamenilor şi au fost înţeleşi (Fapte 2, 8), pentru că ascultătorii erau străini, oameni de alte limbi. În Corint însă, cei insuflaţi nu vorbeau oamenilor, ci lui Dumnezeu, pentru că nu aveau în faţă decât oameni localnici, necunoscători ai altor limbi. În acest caz, pe drept cuvânt, se poate spune că la I Cor. 14, 2, cel ce vorbeşte în limbi nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu şi că pentru ascultători, cele vorbite de el sunt „taine”, pe care nu le pot înţelege, asemenea localnicilor din Ierusalim, care nu înţelegeau nimic din cele vorbite de apostoli (Fapte 2, 13).
Aşadar textul este clar şi limpede, lămurindu-se deplin prin Fapte 2, 1–12. Însă textul de la I Cor. 14, 2 luat aparte nu poate fi considerat singur ca punct de plecare, fără a se contrazice cu Fapte 2, 1–12. Tocmai aici este greşeala şi încurcătura voastră, a penticostalilor. Voi nu puneţi de acord aceste două texte din Sfânta Scriptură şi de aceea ajungeţi la contraziceri atât în teorie, cât şi în practică; astfel prin răstălmăcirea Sfintei Scripturi după capul vostru, vă înşelaţi mult spre a voastră pierzare (II Petru 3, 16 ş.a.).
Sectarul: Fiecare creştin adevărat trebuie să aibă pe Sfântul Duh în el, adică să fie un „vas ales” al Sfântului Duh. Penticostalii îşi pot dovedi prezenţa Sfântului Duh în ei, prin practicarea vorbirii în limbi insuflate, dar ortodocşii nu şi-o pot dovedi prin nimic, deci ei nu sunt creştini adevăraţi.
Preotul: Oare prezenţa Sfântului Duh în om se poate dovedi numai prin vorbirea în limbi? Oare Duhul Sfânt are numai acest dar al vorbirii în limbi, prin care îşi poate manifesta prezenţa Sa în oameni? Să întrebăm de acest lucru pe marele Apostol Pavel şi vom auzi de la el că roadele Duhului Sfânt sunt acestea: Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Gal. 5, 20–23). Deci cine dovedeşte că are aceste roade ale Duhului Sfânt, unul ca acela dovedeşte că are pe Duhul Sfânt, măcar de nu ar avea darul vorbirii în limbi. Cât priveşte darul vorbirii în limbi, el este un dar mai mic ca altele (I Cor. 14, 5). Marele Apostol Pavel arătând că este mult mai mare cel ce se roagă lui Dumnezeu cu mintea, decât cel ce vorbeşte în limbi, zice: Dar în biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte în limbi (I Cor. 14, 19). Aşadar vezi că darul vorbirii în limbi este unul din cele mai mici daruri ale Duhului Sfânt şi că sunt alte daruri ale Sfântului Duh, mult mai mari decât acesta, precum este darul proorociei (I Cor. 14, 5) şi dragostea, care este mai presus de toate (I Cor. 1, 7; 13, 2, 13).
Şi apoi – cum am arătat şi mai sus – acest dar a fost dat numai până la o vreme, deoarece despre el s-a spus clar că „va înceta” (I Cor. 13, 8), pentru că el a fost dat la începutul Bisericii creştine ca un „semn” (zălog) „pentru cei necredincioşi”. Deci după ce au crezut, el nu mai este necesar celor credincioşi.
23. În Ierusalim la Cincizecime a fost deplină rânduială, căci nu ni se spune nicăieri că ar fi fost vreo neorânduială, aşa cum este în adunările voastre penticostale, unde vă făţărniciţi că vorbiţi „în limbi”. Dar vorbiţi mai mulţi deodată, făcând un vacarm în care nimeni nu vă înţelege, iar în această hărmălaie unii din voi bat din palme, alţii sar în sus, alţii ridică mâinile, alţii cad în genunchi, alţii tremură, alţii strigă, alţii plâng, astfel încât în toate adunările voastre este o atmosferă de bâlci mai degrabă decât de rugăciune. Cine a văzut numai o dată vreo adunare a voastră, a penticostalilor, nu-i mai trebuie o altă dovadă că lucrarea voastră este cu totul lipsită de prezenţa Duhului Sfânt, deoarece noi ştim că Dumnezeul nostru nu este Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii (I Cor. 14, 33). Iar la voi prea multă neorânduială se vede.
24. Deci să ştiţi că limbile pe care le vorbiţi, părându-vi-se că aveţi darul „vorbirii în limbi”, nu sunt limbi vorbite sub insuflarea Sfântului Duh, ci sunt semnele prezenţei unui duh care numai de la Dumnezeu nu poate fi, ştiut fiind că şi duhul satanei insuflă pe oameni (I Cor. 12, 3). Noi trebuie să avem grijă mare de a nu da crezare oricărui duh, căci aşa ne învaţă dumnezeiescul Apostol şi Evanghelist Ioan, zicând: Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci ispitiţi duhurile de sunt (sau nu) de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume (I Ioan 4, 1). Ba chiar dacă un duh ar mărturisi în vreun fel pe Hristos, tot nu trebuie crezut, căci Mântuitorul ne-a spus clar că mulţi vor veni în numele Lui şi pe mulţi vor înşela (Matei 24, 5). Şi iarăşi marele Apostol Pavel ne arată că: Însuşi Satana se preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor (II Cor. 11, 14–15).



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu