sâmbătă, 20 iunie 2009

ADEVARUL DESPRE PENTICOSTALI dintr-o brosura greceasca

ADEVARUL DESPRE PENTICOSTALI

dintr-o brosura greceasca

In Romania penticostalismul a venit direct din America, intre cele 2 războaie, prin cativa romani castigati de ideile acestea, prin revista Vestitorul Evangheliei, redactata de Paul Budeanu, din Arad. Au o pasiune pentru minuni si vindecari miraculoase, acestea fiind atribuite Duhului Sfant.

In adunarile penticostale pot fi intalniti “prooroci” care “proorocesc in alte limbi”. De obicei aceste “vorbiri” sunt “talmacite” de un alt membru al adunarii, considerat “inaintat pe cale”.

Un lucru interesant e diferenta de lungime intre “vorbirea in limbi” a proorocului (scurta) si talmacirea (lunga) care se constituie deseori intr-o mica predica. Celor care intreaba despre aceasta li se raspunde ca talmaciul nu traduce cuvant cu cuvant “proorocia”, ci ii traduce “duhul”.

In Romania, importanta e proorocirea “de la Dumnezeu” a casatoriilor (daca e bine ca sora X sa se marite cu fratele Y) sau raspunsul, tot “de la Dumnezeu”, daca e buna sau nu plecarea in Statele Unite!

Multi penticostali se casatoresc pur si simplu dupa prorociile facute in adunare, desi cei doi tineri nici nu se cunosc bine si nici nu vad la fel viata.

Minciuna acestei “vorbiri in limbi ” este limpede, daca observam cat de deosebite sunt prorociile despre acelasi lucru. O persoana mai putin naiva a facut o incercare: a inregistrat la casetofon o prorocie si a mers cu caseta la alti doi prooroci penticostali, cerandu-le acestora sa talmaceasca mesajul. Fiecare a dat o alta talmacire, si amandoua erau diferite de prima.

Alteori, daca proorocul care vine din afara adunarii supara prin proorocia lui pe prorocul adunarii, pastorul adunarii declara hotarat ca vorbirea a fost nu de la Dumnezeu, ci de la satana.

De asemenea, unii se folosesc de autoritatea de prooroci pentru a-si rezolva certurile personale cu alti membri din adunare. Asemenea fenomene sunt observate si de unii dintre membri, insa in loc sa vada in aceasta dovada inselatoriei, ei hotarasc doar sa se mute la o alta adunare.

CE LIMBI VORBESC PENTICOSTALII ?

Sa vedem ce limbi vorbesc penticostalii. Nu sint chiar limbi. Vorbirea lor contine cuvinte straine, fara legatura si inteles, nu alcatuieste o vorbire precisa. Dar oare in felul acesta vorbeau Apostolii in ziua Cincizecimii? Ce ne spune cartea Faptele Apostolilor?

“Si, iscindu-se vuietul acela, s-a adunat multimea si s-a tulburat, caci fiecare ii auzea pe ei vorbind in limba sa” (Fapt. Ap. 2, 6).

Aici, ni se spune ca fiecare auzea pe Apostoli vorbind in limba sa maririle lui Dumnezeu. Si adauga:

“Si erau uimiti toti si se minunau zicind: Iata, nu sint acestia care vorbesc toti galileeni? Cum auzim noi fiecare limba noastra in care ne-am nascut?(F.Ap.2,7-8).

Toti se minuneaza si adeveresc ca fiecare aude pe Apostoli vorbind in limba sa materna. Sa nu uitam ca in acea zi erau adunati la Ierusalim evrei din toata lumea, si ca cei mai multi nu cunosteau limba evreilor si vorbeau limba poporului in care se nascusera si unde traiau.

Daca toti ar fi vorbit limba evreiasca, nu era motiv ca Apostolii sa vorbeasca in limbi straine. Exista deci o pricina temeinica pentru ca Duhul Sfint sa dea darul grairii in limbi.

Dar la penticostali se intimpla ca vorbesc in limbi, dar nu la alte limbi si la alte neamuri, ci la cei ce vorbesc aceeasi limba. Si atunci se pune intrebarea: De ce aceste vorbe zadarnice si neintelese, pe care nu le intelege nimeni din cei ce le aud? Nu cumva scopul este impresia si inselarea auditorilor?

Si mai important este faptul ca atunci cind dascalii lor harismatici, cum ii numesc ei, suedezi si americani, ii viziteaza si vorbesc in adunarile lor, este nevoie de talmacire. Si nici unul din ei nu a vorbit romaneste, chiar daca era harismatic si avea darul grairii in limbi. Ia sa ne inchipuim ca Apostolii vorbeau cu talmaci in ziua Cincizecimii! Ar fi fost curata inselatorie si deceptie!

De asemenea, pe misionarii pe care ii trimit penticostalii in tari straine, ii invata mai intii in scoli ca sa vorbeasca limba poporului la care sint trimisi.

Cei care merg la adunarile penticostalilor constata ca limbile pe care ei le vorbesc sint fara legatura, fara inteles si seamana mai degraba cu limbi babilonice decit cu limbile Cincizecimii, deoarece sint alcatuite din fraze din diferite limbi, fara sens si nu spun nimic pe inteles. Creeaza mai degraba emotie decit unitate.

(dintr-o veche brosura greceasca)

penticostalii Originea cultului penticostal

Cultul penticostal
Numele de „penticostali" vine de la cuvantul Pentecosta (Cincizecime), sustinand ca ei sunt botezati cu Duh Sfant si cu foc, daruri primite de catre Apostoli la Cincizecime sau la Pogorarea Duhului Sfant.


In 1901 Carol Parham, pastor baptist din Kansas sustine ca asupra sa si a unui grup de 13 persoane s-a pogorat Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in limbi.



Punctele doctrinare importante din Marturisirea de credinta a Cultului penticostal



Ritualuri: ungerea cu untdelemn a bolnavilor, consacrarea pastorilor si a caselor de rugaciune, prin punerea mainilor.



Duhul Sfant este loctiitorul lui Hristos pe pamant, coborandu-Se din cer, de la Tatal, in ziua Cincizecimii.



Ingerii sunt fapturi duhovnicesti create de Dumnezeu, fara pacat, si puse in slujba Sa.



Botezul sau ceremonia filiala este oficiat de pastor si are dublu aspect cu multiple efecte:


a) Botezul in apa este poruncit de Hristos. Acest botez il oficiaza pastorii pentru cei care accepta „credinta" noua. El este un simbol al mortii fara de pacat si al invierii la o viata noua. Oricine crede in Hristos, potrivit Evangheliei, urmeaza a fi botezat in apa, in numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfant. Botezul in apa se poate accepta inainte si dupa primirea botezului cu Duhul Sfant. El se oficiaza prin scufundare in apa o singura data, iar in cazul cand prima data nu s-a oficiat dupa Cuvantul lui Dumnezeu, se poate administra a doua oara sau chiar de mai multe ori.



Copiii adeptilor se boteaza la varsta cand acestia pot sa inteleaga singuri ca Hristos este Mantuitorul lor personal. Ei sunt totusi admisi la casa de rugaciuni spre a fi binecuvantati.



b) Botezul Duhului Sfant este imbracarea celor nascuti din nou cu putere de sus, pentru ca ei sa poata rezista ispitelor si incercarilor, pe de o parte, iar pe de alta parte, sa poata marturisi Evanghelia prin puterea lui Dumnezeu.



Botezul cu Duhul Sfant se poate primi atat prin punerea mainilor, cat si fara aceasta practica, atat inainte de botezul in apa, cat si dupa primirea lui. Acest „botez" ofera puterea darurilor.


Cina Domnului este al doilea asezamant, dupa penticostali, ca forma exterioara, in Biserica Iui Dumnezeu. Cina Domnului se oficiaza cu paine nedospita (azima) si rodul vitei, nefermentat.

Cina Domnului se savarseste ori de cate ori este posibil, fara deosebire de zi sau data.



Alte practici si ceremonii:


Curatirea sau spalarea picioarelor unul altuia (Matei XXVI, 28; I Corinteni XI, 23-29;Ioan XIII, 13-17), un obicei pe care unii pastori il leaga de ceremonia Cinei, altii il separa.



Casatoria - Cuvantul lui Dumnezeu opreste legarea in casatorie a unui credincios cu un necredincios (adica nepenticostal).



Se poate dezlega casatoria cand cealalta parte a cazut in adulter dovedit. Recasatorirea este permisa de Cuvantul lui Dumnezeu si atunci cand unul din cei doi a incetat din viata.



Darurile Duhului in Comunitatile penticostale


Acestea sunt in „numar" de noua si le imparte Duhul cui voieste. Darurile duhovnicesti ajuta propovaduirea Evangheliei depline. Nu toti credinciosii poseda astfel de daruri, insa toti adeptii sunt indemnati a le ravni si a umbla pe calea cea mai aleasa a dragostei;



Darul feluritelor limbi - Prin „darul feluritelor limbi se intelege vorbirea supranaturala prin care adeptul pocait, „inzestrat" cu acest dar, vorbeste intr-o limba pe care niciodata n-a invatat-o; ea este o vorbire a Duhului Sfant, care utilizeaza organele vorbirii pentru reproducerea ei; e o minune a vorbirii si o descoperire personala a lui Dumnezeu pentru fiecare crestin penticostal. Exprimarea vine din chemarea lui ca urmare a botezului cu Duhul Sfant. El simte prezenta puterii lui Dumnezeu, ca efectul unui „curent electric", insotit insa de o bucurie dulce care ii inunda intreaga fiinta. Aceasta stare de inaltare sufleteasca provoaca in viata credinciosului nostru (penticostal) schimbari morale profunde. Darul vorbirii in diferite limbi se manifesta prin intermediul duhului nostru, care intrebuinteaza organele vocale pentru exprimare. Exprimarea se poate face fie intr-o limba omeneasca, cunoscuta de cineva dintre ascultatori, fie necunoscuta. Ea poate fi si o limba necunoscuta pe pamant (o limba care astazi nu se mai vorbeste); mai poate fi si o limba „ingereasca".





Dizidente


1.In anul 1929, in cadrul „Bisericii lui Dumnezeu apostolice" care functiona la Arad, ca asociatie religioasa condusa de Gheorghe Bradin, s-a constituit o dizidenta, noua grupare intitulandu-se: Crestinii botezati cu Duhul Sfant. Apoi a avut sediul la Bucuresti si era condusa de Sodoy Alexandru (venit din Ungaria), Isbasa Alexandru (Lugoj), Bodor Eugen si G. Cojocarii, din Bucuresti.



2.In scurta vreme, din ramura de la Arad s-a desprins o noua fractiune, care s-a intitulat: Ucenicii Domnului lisus Hristos si era condusa de Ioan Popa din Sebis (Arad) si Ioan Crisan.



3.Biserica Apostolica de Ziua a 7-a sau „Penticostalii de Ziua a Saptea". Gruparea a aparut in satul Valea Florilor din comuna Ploscos (judetul Cluj). Dizidenta porneste de la premisa ca in cadrul cultului nu se respecta unele practici si sarbatori prevazute in Vechiul Testament si nu se pastreaza regimul alimentar prescris acolo.



Revenind de pe front, unde a trecut prin mai multe incercari care i-au „intarit credinta", dupa anul 1950, Ioan Boer, initiatorul gruparii, a luat legatura cu alte elemente dizidente din judetele Cluj, Hunedoara, Maramures, Suceava, Caras-Severin, Arad etc, in vederea largirii gruparii dizidente si pentru intocmirea unor memorii in scopul obtinerii recunoasterii lor drept cult.



Cum insa gruparea respectiva nu avea nimic comun cu notiunea de cult, nu se putea pune problema recunoasterii acestor calitati, neintrunind nici una din conditiile necesare: existenta unei credinte unitar-marturisite in mod statornic si public de un numar suficient de adepti, cat si exteriorizarea acestei credinte printr-un ansamblu de practici constituite intr-un ritual unitar si stabil.



Dupa anul 1958, gruparea a incercat sa se incadreze in Cultul penticostal, cu conditia ca membrilor ei sa li se permita continuarea practicilor proprii. Ulterior, a incercat, fara succes, sa fuzioneze si cu Cultul advetist de ziua a saptea, in aceleasi conditii.



4.Biserica lui Dumnezeu cea Apostolica botezata cu Duhul Sfant (Universalistii). Miscarea a aparut si s-a dezvoltat in ultimii 25 de ani. in prezent, numarul adeptilor nu se cunoaste. Fondatorul miscarii este Victor Chirila din Arad.



Membrii gruparii exclud sub orice fel de forma contactul cu statul.



5.Gruparea „al 13-lea Apostol" sau „Penticostalii negri".

Gruparea a aparut in anii '70 si are aderenti in judetele Timis, Arad, Bihor, Hunedoara, Caras-Severin etc.



Printre practicile acestor adepti retinem: intensificarea „vorbirii in limbi" si facerea de proorociri, sustinand ca au „glasul Domnului"; sub influenta Duhului Sfant, fiecare membru face noi „descoperiri" pentru ceilalti.



6.In cadrul cultului penticostal se manifesta si alte curente dizidente care, pe plan local, au luat diferite denumiri, cum ar fi: a) Crestinii liberi; b) Misiunea populara libera, cu aderenti in orasul Cugir (jud. Alba), (la specific, gruparea insista pentru necesitatea celui de al doilea botez pentru toti cei ce cred (penticostali); admit ca fiinta suprema doar pe Dumnezeu si tagaduiesc rolul lui Iisus si al Duhului Sfant; propaga ideea unirii tuturor credinciosilor crestini intr-o singura adunare (penticostala) pentru a capata forta si traire.



7. Credinta Nouapostolica sau Biserica Nouapostolica Internationala. Secta a aparut inainte de „constituirea" penticostalilor clasici (dupa 1913).









Patrunderea si dezvoltarea in Romania


Acest cult isi are originea in America la inceputul secolului al XX-lea.



In Romania penticostalii au patruns prin Pavel Bur din Arad plecat in SUA, inainte de 1910. Revenit in tara „convertit" si cu sprijinul unor maghiari instariti, da „nastere” acestiu cult in Banat si Transilvania.



Ion Bododea, pescar din Brailita, fost pastor baptist, paraseste „credinta" veche pentru „gustul" vorbirii in limbi.



Pe seama lui Pavel Budeanu se pune si traducerea in limba romana a „marturisirii" de credinta penticostala: Declararea fundamentului adevarat al Bisericii lui Dumnezeu.



In Romania se poate considera deschisa prima casa de adunare penticostala, cea din casa sotilor Bradin, la 10 septembrie 1922. In 1923, s-a organizat a doua adunare in comuna Cuvin. Siguranta statului de atunci, afland de existenta acestei secte, a interzis-o.



La 29 ianuarie 1925, Ministerul Cultelor si Artelor, prin Decizia 5734, a inclus in randul sectelor interzise si pe aderentii penticostali. Aceasta decizie, fiind publicata in ziare, opinia publica a fost interesata sa cunoasca natura si credinta acestei secte. Luand adresa din decizie, prin scrisori si vizite personale, fratele Gh. Bradin a fost solicitat sa dea unele lamuriri. Multi sectanti desprinsi din cultele neoprotestante ale vremii sau nemultumiti de pastorii lor s-au unit cu penticostalii.



O data cu schimbarea climatului politic din tara noastra, la 23 August 1944, penticostalii au iesit din ilegalitate, comunistii i-a declarat pe penticostali egali cu Biserica Ortodoxa Romana.


La 20 mai 1945, in orasul Arad, a avut loc o conferinta foarte restransa, in cadrul careia s-a discutat reorganizarea Asociatiei religioase penticostale si reeditarea unei reviste intitulate „Vestitorul Evangheliei". Gheorghe Bradin a fost in fruntea acestei organizatii, ca presedinte.



La 14 noiembrie 1950, prin Decretul nr. 1203, s-a primit recunoasterea juridica sub titulatura: Cultul Penticostal sau „Biserica lui Dumnezeu Apostolica".



Structura organizatorica a bisericii penticostale din Romania

Cultul penticostal din Romania este alcatuit din adunari, comunitati si uniuni, incercandu-se uniformizarea. Se incearca un model de organizare local. Cultul are in frunte un presedinte al Comitetului Bisericesc Penticostal, de fapt seful cultului.

MARTURIA UNUI FOST ADVENTIST

Cunosc mai multe feluri de erezii, dar dintre toate mi s-a părut mai potrivit să scriu despre Helen White, profetul de bază al adventiştilor
Sora White este deosebit de preţuită în cadrul sectei ca ideologă şi autoare a mai multor cărţi. Pe unele le-am citit, însă niciodată nu am fost de acord cu personalitatea acestei femei care stă la adventişti în locul Maicii Domnului. Pentru ei Maica Domnului nu înseamnă nimic în raport cu sora Oait. De aceea ca unul care am trecut prin această rătăcire, la pronunţarea numelui său, aveam un fel de dispreţ faţă de secta amintităAuzi, în loc de Maica Domnului, sora Oait! Nu vi se pare o blasfemie? Oare vasul acela ales prin care a coborât Fiul lui Dumnezeu pe pământ să aibă o mai mică importanţă decât prorociţa lor? Cine a chemat-o pe H. W. să prorocească împotriva rânduielilor Bisericii Ortododoxe? Să fi uitat oare Iisus de organizarea Bisericii primare şi, acum la 2000 de ani, să aducă o schimbare în Biserică, tocmai printr-o femeie neputincioasă ca H. White? Iată răspunsul: lăcomia de bani şi bunuri materiale i-a împins pe mulţi din America să întemeieze secte şi partide politice, iar dacă au reuşit, atunci au umplut lumea cu mârşăviile lor.Mulţi s-au îmbogăţit prin propovăduirile lor false şi apoi au părăsit secta, exemple suficiente găsim în istoria bisericii. Dacă Noul Testament este un este un legământ nou bazat pe credinţă şi nu pe litera legii lui Moise, ce caută sora Oait cu principiile Legii Vechiului Testament în Biserica apostolică şi sobornicească? Unde scrie Apostolul Pavel că creştinii trebuie să dea zeciuială? Unde scrie că în ziua sabatului n-ai voie să mişti şi că a face bine este zi oprită? Nu găsim nicăieri că s-a făcut caz în Biserica primară pentru zeciuială.În secta H. W. eşti urmărit dacă ai plătit sau nu zecimea! Iisus îl întreabă odată pe Petru: "Ce crezi Simone, de la cine iau dări împăraţii pământului, de la robi sau de la fiii lor? De la robi, - a răspuns Petru". Vezi că fiii sunt scutiţi? Zeciuiala sau darea la Templu era o obligaţie faţă de Dumnezeu ca Împărat, evreii erau ca nişte robi pentru că încă nu era făcută înfierea prin Iisus Hristos. În creştinism nu suntem robi ci fii ai lui Dumnezeu.
Aşa trebuie înţelese lucrurile: în credinţă dă fiecare după măsura credinţei lui, iar dacă obligi pe credincioşi la dare, nu mai este slobozenie creştină. Apostolul Pavel sfătuieşte pe credincioşi să pună deoparte cât îi lasă inima şi puterea materială. Partea Domnului nu se măsoară şi nici nu trebuie folosită în scopuri meschine. Nimeni nu întemeiază o sectă de dragul lui Dumnezeu sau de mila lumii de a fi mântuită, ci se urmăresc numai avantaje materiale şi pofte personale (II Timotei 4, 3-4). Este foarte adevărat că oamenii caută cele mai recente noutăţi şi uită esenţialul: adevărul se găseşte numai în Biserica Ortodoxă de 2000 de ani. Şi cu toate acestea, adevărul nu este luat în seamă. Multora li se pare că mântuirea este garantată de sectele neoprotestante.Aşa am crezut şi eu , dar am făcut o mare greşeală. Acuma ştiu că dacă vrem să fim binecuvântaţi de Dumnezeu, trebuie să ţinem rânduielile primilor creştini. Sfinţii Părinţi ai Bisericii primare ne-au lăsat Crezul, în care se cuprinde tot adevărul de credinţă. Şi atunci să mai avem trebuinţă minciunile sectanţilor? Nu ştiţi oare că în spatele oricărei misiuni economice, comerciale sau culturale, de origine americană, se găseşte şi un scop evanghelic, folosindu-se de primele ca de un cal troian. Pentru ce să părăsim dreapta credinţă? Pentru bunuri materiale, pentru a face un nume bun celor veniţi din lumea fărădelegii?
Sectele sunt acum pentru mine ca nişte paraziţi. Nu mă voi gândi vreodată să cer cuiva persecutarea acestora, ci cer cu iubire tuturor să nu părăsească corabia dreptei credinţe în care s-au născut şi botezat. Este o singură credinţă şi un singur botez. Numai cine nu-l respectă se rebotează, săvârşind un mare păcat. Păcatele se iartă prin pocăinţă, căci nimeni din cei botezaţi nu pot păstra imaculată haina botezului. Dacă am considera că ne-am spurcat după botez prin anumite vicii, atunci ar trebui să ne botezăm în fiecare zi.
Cine ne curăţă păcatele? Sfânta Cină (Sfânta Împărtăşanie) - jertfa nesângeroasă a Fiului lui Dumnezeu. Suntem chemaţi la ascultare, dar nu suntem obligaţi precum sectanţii. Aici este o taină a lui Dumnezeu, o lucrare a Sa. Sectanţii susţin că trăiesc în pocăinţă şi abstinenţă, însă inima dovedeşte adevărata credinţă care trebuie delimitată de restricţiile specifice fiecărei secte: mâncăruri, zile de odihnă, ş.a. care nu influenţează mântuirea.

Nu suntem mântuiţi prin propria noastră putere, ci numai credinţa şi faptele ei, pe care le nutrim în relaţie cu ceilalţi. Avem o credinţă dreaptă, să rămânem în ea.

SECTE APARITIA LOR SI RATACIRILE LOR ADVENTISTII

http://www.okazii.ro/catalog/15582870/Icoane-bizantine.html

Adventii „garanteaza" adeptilor starea de „alesi" si sfinti in imparatia de 1000 de ani.
„Sfarsitul" lumii a preocupat pe multi, dar el nu a fost cautat in Revelatia divina, ci in interpretari si calcule omenesti, si astfel apare conceptia hiliasta.

O mie de ani in textele vechitestamentare este o suma, un numar de referinta, nu o limita, o previziune, nu un sfarsit, o circumscriere. O mie de ani este un numar pentru operatii de ordin eshatologie.

De fapt, o analiza gramaticala a textului din Apocalipsa, (XX, 3, 6) lamureste lucrurile. Aici nu este vorba nici de hiliasm (o mie, in sens numeric), nici de miscarea hiliasta, nici de mileniu, de o imparatie de 1000 de ani, ci de imparatia de mii de ani, imparatia harului nelimitata de timp si spatiu.

Este regretabil ca traducerile Bibliei nu tin cont de pluralul respectiv. In loc sa fie tradus: imparatia de mii de ani, cum o indica corect Sfantul Apostol Ioan, s-a mostenit traducerea la singular, falsa: imparatia de 1000 de ani.

Hiliasmul primelor veacuri nici nu cita, ca milenistii de azi, textele noutestamentare, de fapt nu existau, iar acestia vizau anul 1000, ca an al „venirii" a doua a Mantuitorului Iisus Hristos.

ORIGINEA CULTULUI ADVENTIST
Adventistii de ziua „a saptea” au aparut in prima jumatate a secolului trecut. Doctrina sa are ca punct central apropiata venire a lui Hristos, care va intemeia o imparatie de o mie de ani pe pamant.

Biserica crestina din primele veacuri, impartasea credinta in parusie, dar nu era de acord ca Hristos va intemeia o imparatie pe pamant, ci una cereasca, iar durata acestei imparatii de o mie de ani era privita simbolic.

Milenistii sau hiliastii de atunci au fost socotiti eretici si tratati ca atare.
Pe masura ce secolele treceau si venirea lui Hristos „intarzia", sperantele in parusie au incetat de a mai fi pe primul plan, dar n-au fost niciodata abandonate.

INCEPUTUL COMUNITATII ADVENTISTE
In 1831, William Muller, un fermier din Massachusetts, de credinta baptista, a inceput sa tina „predici" ocazionale in care se vorbea despre apropiata venire a lui Hristos pentru a intemeia o imparatie de o mie de ani pe pamant, astfel a gasit adepti care sa-l asculte, sa-l creada si sa-l urmeze.

Daca pana in secolul al XlX-lea, crestinii care asteptau venirea lui Hrisos pe pamant n-au fixat o data anume, William Muller o va face. Data venirii a doua a stabilit-o pornind de la Daniil (Cap. VIII, vers. 14). „Proorocirea" acestor ani si-a anuntat-o Muller inca din 1833 prin brosura „Invederare din Biblie a venirii a doua a lui Hristos, in anul 1843".

Anul 1843 a trecut fara evenimentul asteptat. Ucenicul sau, Samuel Snow, revede calculul magistrului si gaseste eroarea: nu e vorba de anul 1843, ci de anul 1844, iar ziua exacta cand va cobori Hristos este 10 octombrie. Nu se va petrece nimic in anul 1844. Adventistii lui Muller, incep sa se divizeze si sa se organizeze in diferite grupuri (Adventistii Evangheliei, Crestinii Adventului, Uniunea Adventului etc).

Continuatoarea lui Muller va fi metodista Hellen White, care reinterpreteaza textul Daniel 8,14 in sensul curatirii sanctuarului ceresc. Deci, calculul n-a fost gresit; Hristos a venit, dar pe nori.

1860 - Conferinta Generala - se infiinteaza Biserica Adventista de Ziua a Saptea.
White are, in continuare, peste 2000 de „viziuni”, pana la moarte (1915). Va fi numita de adepti „spiritul profetic”.

Punctele doctrinare importante din Marturisirea de credinta a cultului Adventist de ziua a saptea.
1. Scriptura este inspirata de Dumnezeu.
2. Credinta in Sfanta Treime: Tatal, Fiul si Sfantul Duh.
3. Pentru a primi mantuirea este necesara o noua nastere prin credinta in Hristos.
5. Botezul are loc la majorat, in urma pocaintei si iertarii pacatelor, este un legamant cu Dumnezeu si se savarseste prin cufundare.
6. Cina Domnului este un simbol, aminteste de moartea lui Hristos. Participarea credinciosilor la impartasanie este obligatori, este precedata de „spalarea picioarelor", ca act de umilinta. Elementele cinei sunt painea nedospita si vinul nefermentat (must).
7. Viata morala este cuprinsa in cele zece porunci.
8. Sufletul este muritor, numai Dumnezeu este nemuritor. Viata vesnica este darul lui Dumnezeu prin credinta in Hristos. Starea sufletelor dupa moarte este aceea de inconstienta. Va fi o inviere a celor drepti, cat si a celor nedrepti. invierea celor drepti va avea loc la a doua venire a lui Hristos; invierea celor nedrepti va avea loc cu o mie de ani mai tarziu, la incheierea mileniului.
9. A doua venire a luiHristos - timpul exact al acestui eveniment dupa adventistii rationalisti nu a fost precizat, dar venirea este foarte aproape.


Organizarea in lume

80 de Uniuni, 10 Diviziuni si, mai presus, Conferinta Generala, cu sediul la Washington din 1862.


Patrunderea si dezvoltarea in Romania

In anul 1870, Mihail Czechowski (fost preot catolic) ajunge in Romania si se stabileste la Pitesti. Printre primii adepti, il putem aminti pe Toma Aslan si fratele acestuia, care organizeaza o grupare adventa in Pitesti.
Dupa informatiile lasate de Toma Aslan, prin 1881, gruparea avea 13 membri, iar cinci ani mai tarziu era pe cale de disparitie.

Adventismul de ziua a saptea a patruns si printr-un grup de colonisti germani adventisti care s-au stabilit in Dobrogea, iar in anul 1881 a format un nucleu al sectei in satul Sarighiol.
Tot in Dobrogea se refugiaza din Rusia un alt adventist, Rabienco, care va organiza alta grupare facand prozelitism printre lipoveni.


Prin anul 1900 apare si in Bucuresti cea dintai grupare adventa, dar abia dupa 1906 se regrupeaza, atunci cand sunt atrasi la secta studentul in medicina Petre Paulini si ofiterii Stefan Demetrescu, P. Panaitescu s.a. in vederea organizarii sectei. In 1907, ia fiinta prima Conferinta adventista din tara noastra, care uneste toate comunitatile.


In 1920, are loc primul congres al adventistilor de ziua a saptea din Romania, la care se hotaraste infiintarea „Uniunii comunitatilor evanghelice ale adventistilor de ziua a saptea", care cuprinde doua unitati organizatorice intermediare: Conferinta Muntenia, cu sediul la Bucuresti, si Conferinta Moldova, cu sediul la Focsani. Presedintele Uniunii este ales P. Paulini. Apoi, de la doua Conferinte se va ajunge la sase Conferinte: doua in Muntenia, doua in Moldova, una in Transilvania si una in Banat.


In perioada 1942-1944 sunt interzisi, apoi vor figura in Legea cultelor din 1948.

Principii care stau la baza formatiilor sectare

http://www.anunturi-gratis.ro/detail.php?id=14641

In ultimii sapte ani, tara noastra a devenit teatrul unor nenumarate formatiuni sectare care ataca Biserica noastra strabuna sub doua aspecte. Pe de o parte, o calomniaza ca este o biserica traditionalista care nu se poate adapta la realitatile sociale moderne spre care tinde tara noastra in conditiile tranzitiei de la o economie centralizata la o economie de piata. Pe de alta parte, formatiunile sectare au declansat impotriva Bisericii noastre o ofen­siva prozelitista fara precedent in intreaga ei istorie, finantata din exterior, cu scopul precis de a destrama unitatea spirituala a neamului nostru care i-a permis sa supravietuiasca in isto­rie timp de doua milenii si pentru a-l pune astfel in slujba unor interese straine. Dar fie ca fac apel la calomnie, fie ca practica prozelitismul, formatiile sectare dau dovada de aversi­une si agresivitate, care intra in conflict direct cu iubirea ca valoare suprema a crestinismu­lui si reprezinta o negare a Evangheliei lui Hristos.

In cele ce urmeaza, vom cauta sa punem in relief principiile mai importante care stau la baza agresivitatii prozelitiste a formatiilor sectare. Aceasta cu atat mai mult cu cat aceste secte au dreptul sa agreseze credinciosii nostri, sa-i racoleze fara teama si sa calom­nieze Biserica noastra, iar noi nu avem nici dreptui de a ne apara, fiinca "se supara" cercurile internationale care sustin si finanteaza sectele.

Formatiunile sectare care actioneaza astazi pe teritoriul tarii noastre sunt destul de numeroase, insa ele pot fi impartite in trei categorii principale. Avem secte de inspiratie iudeo-crestina care tind sa acorde mai multa pretuire Legii vechi decat celei Noi aduse de Hristos; avem secte de inspiratie orientala, esoterica, ce raman in mare masura tributare bu­dismului, si mai avem sectele de inspiratie "stiintifica" (Biserica scientologica), ce incearca sa puna stiinta in slujba propriilor interese. Dar cu toate ca aceste formatiuni sectare se vor unele mai pasnice si universale decat altele, toate dau dovada de intoleranta si practica prozelitismul agresiv la adresa Bisericii noastre, fie exploatand ignoranta unora dintre cre­dinciosii in materie de doctrina crestina, fie lipsa sau saracia altora. Nu putem trece cu ve­derea nici comportarea scandaloasa a unora dintre slujitorii Bisericii noastre care dau apa la moara prozelitismului sectar, dar nu putem uita pe preotii care isi apara cu daruire credinta, Biserica si neamul.

De la bun inceput, trebuie precizat ca agresivitatea sectelor isi are explicatia ei mai profunda in incapacitatea lor spirituala de a contribui la sfintirea autentica a credinciosilor in Hristos si Biserica, prin lucrarea Duhului Sfant, ca sa transforme egoismul in iubire, fiindca din egoism izvoraste agresivitatea. Cauzele acestei fatale pierderi de spiritualitate, care au scufundat crestinismul contemporan intr-o criza fara precedent, si alimenteaza neincetat prozelitismul sectar, sunt destul de numeroase si ele dobandesc aspectul unor adevarate prin­cipii pe care le vom prezenta in cele urmatoare.

A. Primul dintre aceste principii consta in relativizarea Sfintei Treimi pe mai multe cai. Una din ele duce la relativizarea persoanei lui Hristos sub trei aspecte; Este vorba mai intai de separatia dualista pe care sectele o introduc intre divinitatea si omenitatea Mantuitorului, in cea mai buna traditie nestoriana, combatuta de Sinodul al III - lea ecu­menic de la Efes (431). Marea majoritate a sectelor declara ca Mantuitorul nu este numai om, dar este si Dumnezeu, dar profund influentate de dualismul lumii antice, dintre cele inteligibile si cele sensibile, considera ca Mantuitorul este Dumnezeu in cer, iar pe pamant ramane un simplu om, Iisus. Consecintele acestei disocieri, dintre divinitatea si omenitatea lui Hristos, sunt extrem de grave pentru spiritualitatea crestina, fiinca din cauza ei nu mai poate fi vorba despre o indumnezeire sau sfintire a naturii umane a Mantuitorului, de catre natura lui divina. Fenomenul devine si mai grav in cazul acelor secte, cum ar fi Martorii lui Iehova, care nu vor sa vada in Hristos pe Dumnezeu, care S-a intrupat pentru mantuirea noastra, ci un simplu om. Cata deosebire intr-o astfel de conceptie, care duce la relativizarea lui Hristos si alimenteaza agresivitatea prozelitista a sectelor, si invatatura Bisericii primare care, incepand cu Sfantul Irineu de Lyon, sustine cu tarie ca Dumnezeu S-a facut om, pen­tru ca omul sa se indumnezeiasca.

Un alt aspect ai relativitatii persoanei lui Hristos si care nu este decat o consecinta a celor aratate mai sus, consta in faptul ca o data ce Mantuitorul este considerat pe pamant ca om, nu se deosebeste prea mult de alte personalitati religioase si este coborat in randul diferitilor profeti sau intemeietori de religii ca Buda, Moise, Mahomed si atatia altii. Mai mult decat atat, sunt unele secte ca cea a Baha'ilor, care spun ca asa cum zodia Varsatorului urmeaza celei a Pestelui, tot astfel Hristos care tine de zodia Pestelui, va fi depasit de Bahaulah, care apartine zodiei Varsatorului. Se uita astfel ca, inainte de a fi Mantuitor al lumii, El a fost si ramane Creator al lumii, cu Tatal si cu Duhul Sfant. Eroarea de baza care se gaseste la originea unor astfel de erezii, care-L reduc pe Hristos la o simpla fiinta istorica, provine din profunda ignorare pe care sectele o manifesta fata de unirea ipostatica a celor doua firi, divina si umana, in Hristos, si considera ca firea Lui umana ramane tot atat de exterioara firii divine pe cat omul ramane exterior lui Dumnezeu.

Impotriva unor astfel de erezii, teologia rasariteana a aratat neincetat ca firea ome­neasca a Mantuitorului a fost "enipostaziata" in persoana Sa divina, de Fiul lui Dumnezeu, ca nu ramane exterioara firii Sale divine, ci profund ancorata in ipostasul divin al lui Hristos prin Duhul Sfant, in virtutea caruia Fiul si-a zamislit si si-a asumat trupul omenesc pe care l-a luat din Sfanta Fecioara. Si tocmai datorita acestei profunde legaturi spirituale dintre cele doua firi ale lui Hristos, firea Sa umana a fost transfigurata si indumnezeita de firea Lui di­vina, prin Sfantul Duh, dupa vointa Tatalui ceresc. Lucrarea de indumnezeire a firii umane a lui Hristos s-a realizat pe tot parcursul activitatii Sale pamantesti, incepand de la intrupare si pana la inaltarea Sa la ceruri, astfel ca din trup vazut s-a prefacut in trup nevazut, indum­nezeit la maximum, capabil sa treaca prin usile incuiate, scoate in evidenta legatura interna dintre omenitatea si divinitatea Mantuitorului. Separarea dintre cele doua firi in Hristos este rezultatul unei gandiri primitive, profund rationaliste si reprezinta cea mai evidenta desconsiderare a Sfintei Scripturi.

Un al treilea aspect al relativizarii persoanei lui Hristos consta in aceea ca, din momentul in care Mantuitorul este inteles mai mult ca om decat ca Dumnezeu, atunci inceteaza de a mai fi considerat ca Mantuitor al intregului cosmos si se transforma intr-un palid Mantuitor personal al fiecarui credincios. De aici, doua consecinte majore. Pe de o parte, in masura in care sectele fac abstractie de dimensiunea cosmica a mantuirii lui Hristos, in aceeasi masura ele manifesta o profunda aversiune fata de materie. Cu toate ca se hranesc cu roadele pamantului, sectele nu se sfiesc sa infatiseze lumea materiala ca pro­fund alterata si pervertita de pacat. Pe de alta parte, tendinta sectelor de a vedea in Iisus pe Mantuitorul fiecarui credincios arata ca in conceptia lor mantuirea are caracter individua­list. Fiecare secta il vede pe Iisus altfel decat il vad celelalte secte, in virtutea unor conceptii si ideologii ce transforma crestinismul intr-un autentic supermarket religios, in care fiecare isi alege produsul preferat. Dar fie ca este vorba de absenta dimensiunii cosmice a mantuirii, fie ca este vorba de mantuire conceputa in termeni individualisti, in ambele cazuri se incal­ca principiul comuniunii omului cu Dumnezeu, cu semenii si cu intreaga creatie, de care ne vorbeste Sfanta Scriptura de la inceput pana la sfarsit.

O alta cale de relativizare a Sfintei Treimi este cea care duce la micsorarea rolului si lucrarii Duhului Sfant in moduri diferite. Un prim aspect al acestei relativizari consta in faptul ca Duhul Sfant pierde relatia cu creatia in ansamblul ei. Asa dupa cum Hristos despartit de Duhul Sfant nu mai poate imbratisa creatia, atat in calitatea Sa de Creator si Mantuitor al cosmosului, tot astfel si Duhul Sfant, din momentul in care pierde relatia cu Hristos, inceteaza de a mai fi prezent in creatie. Cu toate ca Sfanta Scriptura vorbeste inca de la inceput, in Geneza, ca "Duhul se purta deasupra apelor" (1,2), sectele elimina Duhul din lumea vazuta si il inchide in subiectivitatea umana. Doua sunt consecintele care decurg din absenta Duhului in creatie. Pe de o parte, este vorba de tendinta omului de a lua locul lui Dumnezeu pe pamant si de a exploata natura in mod iresponsabil, ca un stapan absolut al ei, dand nastere crizei ecologice care submineaza bazele existentei umane pe pamant, pe de alta parte, este vorba de procesul de secularizare a lumii care obliga pe om sa uite de Dumnezeu si valorile spirituale, pentru a se lansa in cursa nesfarsita a progresului material care nu poate niciodata sa satisfaca setea omului de absolut, fiindca este vorba de bunuri materiale trecatoare. Sectele reprezinta o grava amenintare pentru spiritualitatea noastra romaneasca, fiindca promoveaza secularizarea si fac abstractie de prezenta lui Dumnezeu in creatie, spre care marturisesc bisericile din nordul Moldovei cu pictura lor interioara si exterioara. Pictura exterioara ne infatiseaza pe Duhul Sfant prezent atat in comunitatea eclesiala, cat si in intreaga creatie.

Un alt aspect al relativizarii Duhului consta, asa cum am aratat deja mai sus, in izo­larea subiectiva a Duhului in fiecare credincios. In acelasi mod in care Hristos este trans­format intr-un Mantuitor individualist, tot astfel si Duhul Sfant, separat de Hristos, devine principiul individual al vietii crestine. Diferenta consta in faptul ca fata de Hristos, care ramane mereu exterior credinciosului sectant si se confunda cu Biblia - motiv pentru care sectantii nu mai pot declara cu Sfantul Pavel ca "nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 2, 20) - Duhul Sfant ramane mereu interior fiecarui credincios in mod indivi­dualist. Aceasta "confiscare a Duhului" are consecinte extrem de grave pentru viata spiritu­ala a credinciosului, fiindca il face sa traiasca intre prezenta Duhului din el si absenta Duhului din creatie, fapt, care produce un adevarat dezechilibru in sufletul omului si ali­menteaza starea de agresivitate a sectelor fata de Biserica noastra. Prezenta Duhului in Biserica si creatie i-a conferit romanului echilibru si seninatate sufleteasca si dorinta de comuniune si omenie.

Dar relativizarea Duhului are si o alta consecinta grava, care se afla la originea fenomenului sectelor, si anume este vorba de asa zisa "revelatie deschisa". Din momentul in care Duhul Sfant se desparte de Hristos, nu mai are rolul sa ridice credinciosii la asemanarea cu Dumnezeu in Fiul intrupat, ci sa se confunde si chiar sa se identifice cu mintea omului. Nu este de mirare, in aceasta situatie, daca sectantii cauta sa-si prezinte propriile lor idei, ca revelatie divina. Fara sa tina seama ca Revelatia s-a incheiat in Hristos, sectele vin si adauga la Revelatia adusa de Hristos invataturi noi, care nu au nimic comun cu Sfanta Scriptura, dand nastere astfel fenomenului sectar amintit mai sus si cunoscut sub numele de "revelatie deschisa", care continua la nesfarsit. Este vorba in realitate de un fenomen menit sa epateze ascultatorii si sa produca impresii psihologice asupra lor, fiindca sectele tiu mai pot contribui la sfintirea omului si a creatiei, ca sa-l elibereze din ghearele egoismului si a agresivi tatii. In viziunea Bisericii Ortodoxe, Duhul Sfant nu este menit sa justifice "revelatia deschisa", ci sa contribuie la trairea si adancirea adevarului de credinta, care ramane acelasi peste veacuri, fiindca adevarul este Hristos.

Fie ca este vorba de relativizarea persoanei lui Hristos, fie de cea a Duhului Sfant, in ambele cazuri ne aflam in fata unor conceptii care submineaza dogma fundamen­tala a crestinismului, adica Sfanta Treime. Caci ce invatatura despre Treime mai poate fi aceea care coboara, pe Fiul lui Dumnezeu intrupat in randul profetilor, ca pe un simplu om, sau cea care duce la identificarea Duhului cu mintea si ideile omenesti in procesul "reve­latiei deschise". In fond, ne gasim in prezenta unui fenomen mai amplu, de relativizare a Sfmtei Treimi, atat pentru faptul ca ramane tributar conceptiei Fericitului Augustin despre Sfanta Treime conceputa in termeni psihologici, unde Persoanele divine dispar pentru a fi asimilate functiilor sufletesti. Lipsite de suportul Lor ontologic, Persoanele divine se trans­forma in individualitati separate unele de altele, pe care sectele le folosesc dupa bunul lor plac. Asa fie explica motivul pentru care acestea vorbesc de Duhul Sfant, fara sa mai vor­beasca de Hristos, sau vorbesc de Hristos fara referinte la Duhul Sfant. Separatia dintre Hristos si Duhul Sfant reprezinta atat o subminare a invataturii crestine despre Sfanta Treime, inteleasa ca fundamentul mai presus de fire al comuniunii universale, dar si grava subminare a spiritualitatii crestine, prin alterarea ei in sens individualist. De aceea nu mai este vorba de comuniune, ci de agresiune.

B. Un alt principiu care guverneaza formatiile sectare consta in totala lor depen­denta fata de cei pe care ii considera liderii lor religiosi. Sectele acuza Biserica noastra ca, prin cultul sfintilor, se prosterneaza inaintea oamenilor, in loc sa se inchine lui Dumnezeu. Respingand cultul sfintilor, ei ar aduce adevarata adorare lui Dumnezeu. in realitate, este vorba de o diversiune perfida menita sa ascunda caracterul funciar antropocentrist al sectelor. Daca Biserica Ortodoxa cinsteste pe sfinti, nu face aceasta din tendinta de a aseza omul in locul lui Dumnezeu, fiindca una este inchinarea sau adorarea lui Dumnezeu si alta cinstirea sfintilor, ci ca sa preaslaveasca pe Dumnezeu si puterea luminii dumnezeiesti care sta la temelia vietii curate si transfigurate a sfintilor. Cei care trebuie sa fie infierati pentru tendinte funciar antropocentriste sunt sectantii, fiindca in masura in care resping cultul sfintilor, in aceeasi masura se prosterneaza inaintea acelor oameni care joaca rolul de inte­meietori ai sectelor respective si ii aseaza adesea chiar deasupra lui Dumnezeu.

In timp ce intreaga viata si existenta a Bisericii Ortodoxe se desfasoara sub semnul prezentei nevazute a lui Hristos, Arhiereul vesnic, care este in acelasi timp atat in cer, pe scaunul slavei ceresti cu Tatal, dar si in Biserica, prin lucrarea Duhului, preotul avand rolul de simbol vazut al prezentei nevazute a lui Hristos - sectele izoleaza pe Hristos in cer si fac pe adeptii lor sa devina total independenti de liderii lor religiosi. in locul lui Hristos, ca Dumnezeu si Om, aseaza omul in locul Sau, sub trei aspecte diferite. Mai intai este vorba de putere absoluta pe care un astfel de intemeietor de secta si lider o dobandeste asupra sectei respective. Aceasta se infatiseaza inaintea supusilor sai ca un om dotat cu forte si ca­litati neobisnuite si carora adeptii le atribuie chiar si puteri supranaturale: este un trimis al lui Dumnezeu, care va crea familia ideala la scara universala.

Neofitul devine membru al unei comunitati in care trebuie sa dea dovada de stric­ta ascultare fata de "supraveghetori" si fata de lideri, pentru ca astfel sa se incadreze in direc­tivele emise regulat de catre Asociatia teocratica, insarcinata sa raspunda tuturor prob­lemelor existente, chiar si celor de constiinta. Apoi, este vorba de o adevarata "spalare a creierului" si de "programare ideologica" menite sa anuleze personalitatea adeptilor si sa-i transforme in instrumente care executa orbeste ordineje care vin din partea liderilor reli­giosi. Acest mecanism functioneaza adesea sub infatisari deosebite si consta dintr-o adezi­une totala ia grupul care ii face pe adept sa nu mai poata trai in afara sa. Adeptul isi pierde capacitatea de a gandi si a trai independent. Uneori devine incapabil chiar de a-si gestiona propriul buget. Perspectiva ca va trebui sa traiasca pe propriile sale picioare, departe de spri­jinul si legaturile sectei, reprezinta o incercare extrem de dificila. Sectantul adevarat se identifica trup si suflet cu miscarea sa mai mult decat cu oricare grup social. Ritualurile, juramintele, secretul si initierea gradata, intaresc aceasta posesiune si dependenta totala a adeptilor de liderii lor religiosi, pana la anularea capacitatii creative a omului si la moartea spirituala, iindca orice secta totalitara este repetitiva si nu genereaza nou. In fine, mai este vorba de faptul ca adeptii unei secte sunt obligati sa contribuie, prin activitatea ior progra­mata, la sporirea beneficiilor materiale, economice sau financiare ale sectei. Sectele nu se ocupa de spiritualitate, ci de "business", fiindca acesta este criteriul eficacitatii lor. Se cunoaste prea bine ca multi dintre fondatorii de secte sunt miliardari, care se intereseaza mai mult de viata de aici, de cea pamanteasca, decat de cea cereasca. Se predica chiar o "Evanghelie a prosperitatii", care are in vedere numai binele individual, departe de duhul autentic al lui Hristos, nu este de mirare daca sectele, in locul unei spiritualitati a bunatatii, omeniei, si iubirii fata de aproape, genereaza egoism si agresivitate.

C. Tot principiu poate fi considerat si tendinta sectelor de a relativiza Sfanta Scriptura. Ele fac parada de pretuirea pe care o atribuie Sfintei Scripturi si acuza Biserica Ortodoxa ca tine seama rnai mult de Traditie, decat de Scriptura. in realitate, sectele au o atitudine extrem de duplicitara fata de Biblie. Ne gandim inainte de toate la interpretarea tendentioasa a Sfintei Scripturi de catre secte, care se marginesc sa invoce in sprijinul pro­priei lor doctrine anumite texte din Sfanta Scriptura, cum ar fi cele in care este vorba de predestinatie, si sa faca abstractie de alte texte, in legatura cu mantuirea subiectiva a credin­ciosilor, cum este afirmatia biblica ca "credinta fara fapte este moarta" (Iac. 2,4). Apoi, estt vorba de tendinta sectelor de a pune in circulatie invataturi sectare care vorbesc de dati Parusiei, de "imparatia de o mie de ani, inaintea invierii obstesti", destinata doar adeptilor proveniti din sectele milenariste, de revenirea lui Hristos pe pamant, la cateva secole dupa inaltarea Sa la cer, ca sa infiinteze secta mormonilor, si multe altele. Dar ce este mai grav, consta in faptul ca sectele sustin chiar invataturi total opuse Sfintei Scripturi. Avem in vedere pe langa unele invataturi care vor sa acrediteze ideea unui botez al apei si altul al Duhului, de practica botezului numai pentru cei adulti, de respingerea Traditiei, a preotiei sau a jertfei euharistice, si acele invataturi care se declara in favoarea hirotoniei femeilor, a homosexualitatii, a individualismului sau secularizarii, care nu numai ca nu au nimic comun cu Sfanta Scriptura, dar sunt potrivnice ei. Daca mai adaugam la toate acestea si alte invata­turi esoterice luate din religiile orientale, ca reincarnarea, panteismul sau intelepciunea pri­mordiala, iau din domeniul fictiunilor stiintifice, ca extraterestrii, ne dam seama de imensa confuzie si dezorientare pe care o produc sectele in lumea contemporana din cauza propagarii unor invataturi care intra in conflict cu Revelatia divina cuprinsa in Sfanta Scriptura.

D. Electia divina poate fi considerata si ea ca principiu ce sta la baza fenomenului sectar. Se stie prea bine ca agresivitatea sectelor fata de Biserica noastra isi are originea ei, printre multe altele, si in asa-zisa doctrina a electiei divine sau a predestinatiei. Tinand seama mai mult de Vechiul Testament decat de Noul Testament, fiindca in Vechiul Testament se vorbeste despre poporul ales, sectele cauta sa sadeasca in constiinta adeptilor ca fac parte din tagma celor alesi de Dumnezeu spre mantuirea vesnica. Scopul principal al acestei doctrine, care nu are nimic comun cu Noul Testament, care ne spune ca Hristos a venit pentru mantuirea tuturor, este acela de a flata orgoliul adeptilor unei organizatii sectare, cu unii ce s-ar bucura de favoruri divine in comparatie cu muritorii de rand, si pen­tru ca sa-i transforme, pe aceasta cale, in instrumente docile in mainile celor ce comanda secte. Apartenenta unui adept la secta, dar si acumularea de capital financiar sau recrutarea de noi adepti, reprezinta criteriile care permit sectantilor sa aiba certitudinea electiei lor divine si sa patrunda astfel in tainele Divinitatii. Pe aceasta cale, electia divina devine mijloc care scuteste adeptii unei secte de efort spre sfintirea personala si temei pentru activitatea prozelitista a sectelor. Este vorba de un activism orizontal care determina pe sectanti sa-i asalteze pe credinciosii nostri prin statiile de metrou sau la ei acasa, cu scopul de a spori pro­priile lor randuri, dar care nu face decat sa sporeasca agresivitatea din fiinta unor oameni pusi in slujba faramitarii adevaratei Biserici a lui Hristos.

Trebuie sa adaugam la toate acestea si faptul ca teoria predestinatiei sau electiei divine isi are explicatia ei intr-o conceptie radicala referitoare la caderea omului in pacat. Potrivit acestei conceptii, pacatul stramosesc ar fi avut urmari atat de grave incat ar fi dis­trus radical chipul lui Dumnezeu din om. Din aceasta cauza omul nu mai poate contribui la propria mantuire subiectiva, astfel ca Dumnezeu singur este Cel care hotaraste destinul etern al omului, alegand pe cei predestinati la mantuire, sau chiar pe cei care vor fi condamnati la osanda vesnica. O astfel de doctrina, care este total lipsita de orice temei biblic, are doua consecinte grave. Pe de o parte, transforma pe Dumnezeu in autor al raului si lipseste omul de contributia personala in procesul propriei lui mantuiri, iar pe de alta parte, obliga sectele sa adopte o atitudine negativa fata de lumea vazuta ca. lume materiala, sa predice sfarsitul ei apocaliptic. Din aceasta cauza sectele desfasoara o sustinuta activitate menita sa difuzeze in randul cetatenilor sentimentele apocaliptice. Nu este intamplator daca intalnesti prin orase la tot pasul Martorii lui Iehova care distribuie cu generozitate "Turnul de veghe", revista ce cauta sa sustina in randul omului obisnuit frenezia asteptarilor apocaliptice. Dar tot atat de grav este si faptul ca din aceleasi motive, sectele lupta impotriva culturii si unitatii spirituale a neamului, fiindca sunt incapabile sa creeze cultura, ca unele ce manifesta desconsiderare fata de natura umana si natura creatiei in general.

Impotriva teoriei electiei sau predestinatiei divine pledeaza intreaga Sfanta Scriptura vdre ne arata ca "Dumnezeu voieste ca tot omul sa se mantuiasca si la cunoasterea adevarului sa vina" (I Tim. 2,4). Cu toate ca pacatul stramosesc a alterat chipul lui Dumnezeu din om, Totusi nu l-a distrus in mod radical. Aceasta se vede din faptul ca omul a continuat sa savarseasca binele dupa caderea sa in pacat, ca filosofia greaca a fost consi­derata ca pedagog al lumii pagane fata de Hristos, ca Hristos a venit sa mantuiasca lumea tocmai fiindca pacatul n-a surpat chipul lui Dumnezeu din om. Mantuitorul n-a venit sa izbaveasca doar pe unii dintre oameni, sau numai o parte din creatie, fiindca inainte de a fi Mantuitor al lumii este Creatorul ei. De aceea, mantuirea adusa de Hristos are dimensiune cosmica, imbratisand omul si creatia, in virtutea iubirii Sale negraite, impreuna cu Tatal si Duhul Sfant. Scopul fundamental al Bisericii, in aceasta perspectiva nu este de a seculariza lumea, asa cum pretind si actioneaza sectele care arunca oprobiul asupra intregii creatii vazute, ci sa sfinteasca si sa transfigureze omul si creatia in Hristos, prin lucrarea Duhului Sfant, potrivit cu vointa Tatalui ceresc. Prin lupta pe care o duc impotriva Bisericii lui Hristos,- sectele lupta impotriva comuniunii si promoveaza agresiunea. Din momentul in care fac abstractie de dimensiunea ontologica a rascumpararii in Hristos nu mai pot ajuta omul sa depaseasca egoismul din el si sa inainteze spre comuniunea si asemanarea cu Dumnezeu, ele au adus prejudicii grave crestinismului si au contribuit substantial la crize spirituale care ne confrunta astazi.

S-a cautat sa se alcatuiasca o lista cu motivele care ii determina pe anumiti indivizi sa adere la formatiunile sectare. Nu se poate intreprinde o adevarata analiza a fenomenului sectar daca nu se iau in consideratie aceste motivatii; dar tot atat de important este de a scoate in evidenta fragilitatea si netemeinicia lor. Se spune, spre exemplu, ca sectele isi recruteaza adeptii din randul celor ce cauta o apartenenta sau stare de comuniune, ca reactie impotriva unei societati depersonalizate. Este adevarat ca societatea secularizata in care traim astazi tinde sa scufunde omul in singuratate, fiindca este vorba despre o societate care nu se mai gandeste la aproapele, este o societate individualista, animata de dorinte dupa efi­cienta si profit material. intr-o astfel de situatie, gruparea sectara ii ofera individului senti­mentul apartenentei la grup care reprezinta un raspuns la singuratatea care il confrunta din punct de vedere social. Dar tot atat de adevarat este ca sectele nu pot oferi cadrul unei comu­niuni autentice, pentru doua motive. Pe de o parte, fiindca distrug fundamentul comuniunii care este Sfanta Treime prin relativizarea lui Hristos si a Duhului Sfant, asa cum s-a vazut, datorita separarii lucrarii Duhului de lucrarea lui Hristos. Pe de alta parte, fiindca individul este supus in cadrul sectei unui proces de depersonalizare cu scopul de a-l transforma in instrument docil menit sa execute orbeste ordinele care ii vin de la superiorii sai. Aceasta cu atat mai mult cu cat exista secte care cultiva in randul adeptilor ura fata de proprii lor parinti, din dorinta de a-i face sa devina total dependenti de conducatorii sectei. Sunt extrem de numeroasa cazurile in care parintii se plang de metodele folosite de sectanti pentru a-i instraina de propria lor familie. Sentimentul de apartenenta si comuniune este o simpla iluzie care ascunde trista realitate a manipularii omului pentru profituri personale, pentru pofta de dominatie si exploatare.

Se mai spune ca sectele reusesc sa ademeneasca adeptii prin faptul ca raspund la nevoia acestora de a obtine raspunsuri precise, factori de siguranta, intr-o lume aflata in schimbare rapida, in care certitudinile traditionale par sa cedeze sub socul punerii lor in dis­cutie. Am aratat deja ca invatatura de credinta crestina a fost profund devalorizata fie prin alterarea Sfintei Scripturi cu invataturi pur omenesti, fie ca a fost amputata de adevaruri de credinta fundamentala, fara de care nu poate exista o religie, cum ar fi preotia, jertfa sau Traditia. Sectele nu pot oferi raspunsuri mai clare si mai precise, fiindca ele au alterat adevarul de credinta adus de Mantuitorul, cu "basme" izvorate din mintea unor oameni surexcitati din punct de vedere religios.

Ceea ce ofera sectele adeptilor lor, in marea lor majoritate ignoranti in materie de adevar si doctrina crestina, este siguranta cu care asa-zisii "profeti" sau "guru" isi debiteaza propriile lor nascociri religioase in fata ascultatorilor, intr-o societate care se confrunta cu o explozie de conceptii si doctrine religioase care se anuleaza reciproc producand peste tot confuzie si dezorientare. "Profetii improvizati" frapeaza cu fanatismul propriilor convingeri religioase. Siguranta pe care o ofera sectele nu este nimic altceva decat o revarsare de fanatisme care se transmit adeptilor, pentru ca si acestia sa devina, la randul lor, agresivi si fanatici. Iar fanatismul si agresivitatea pe care sectele le manifesta fata de Bisericile cu suc­cesiune apostolica provine dintr-o credinta lipsita de iubire. Poate ca sunt formatii sectare care predica iubirea de Dumnezeu si aproapele, dar din momentul in care nu dispun de o spiritualitate capabila sa elibereze omul din catusele egoismului individualist - fiindca spi­ritualitatea lor nu poate sublima egoismul din fiinta omului - predica despre iubire ramane o abstractie care nu poate cobori in viata de toate zilele a credinciosului, nu poate deveni o realitate.

Se mai spune ca sectele ofera un raspuns celor ce cauta integralitatea intr-o armonie totala, de natura psiho-corporala si psiho-spirituala, de inspiratie orientala, care da nastere unor numeroase grupuri de terapii ce functioneaza ca inlocuitori de religii. Toate sectele de inspiratie orientala, cum ar fi Baha'i sau New Age, pretind ca ele sunt capabile sa realizeze ceea ce nici o religie nu a fost capabila sa infaptuiasca, adica armonia omului cu sine insusi si cu natura. Dar aceasta armonie pe care sectele orientale o trambiteaza cu atata patos ramane un vis frumos si o aspiratie laudabila, care nu are prea multe in comun cu realitatea, pentru doua motive : intai, pentru faptul ca aceste secte fac abstractie de pacat, care a alte­rat fiinta omului. Lipsa preocuparii fata de pacat le permite acestor secte sa se considere ca fiind superioare tuturor celorlalte religii, sa se considere ca religie universala; dar tocmai absenta pacatului din preocuparile lor spirituale si morale le face sa devina inferioare oricarei religii, care stie ca omul nu-si poate gasi propria armonie atata vreme cat nu-si poate vindeca fiinta lui stricata de pacat. Oricine face abstractie de pacat, acela pierde sensul rea­litatii.

Apoi, armonia la care se refera aceste secte nu mai este rezultatul unei spiritualitati care sa duca la extirparea pacatului din natura omului si care sa-i permita sa-si regaseasca comuniunea cu Dumnezeu, cu sine si cu creatia intreaga, ci al unor tehnici impersonale, care il duc pe om, in ultima instanta, sa-si piarda libertatea fata de natura si sa devina un sclav al fortelor cosmice, adica sa-l scufunde in panteismul din care l-a scos crestinismul, si care a constituit cel mai mare obstacol in calea progresului uman, fie stiintific, fie tehnic, fie eco­nomic. Daca lumea a treia este teatrul atator suferinte si mizerii de nedescris, aceasta se datoreaza in buna parte si unor astfel de credinte care l-au impiedicat pe om sa actioneze asupra naturii pentru a inregistra progrese sociale si economice. Pe langa toate acestea, tre­buie apoi sa mentionam ca in timp ce armonia de care vorbesc sectele orientale are caracter eminamente impresionai si scufunda si dizolva individual in masa anonima a naturii, comu­niunea din punct de vedere crestin are caracter personalist fiindca tinde la afirmarea omului ca persoana zidita dupa chipul personal al Creatorului ei. De fapt, armonia de care vorbesc sectele orientale am cunoscut-o si noi, intr-o alta forma, dar cu acelasi continut; este vorba de experienta comunist - colectivista care a sfarsit lamentabil.

Un alt motiv pentru care sectele par sa aiba succes in societatea contemporana con­sta in faptul ca ele ofera cadrul unei recunoasteri sociaie, de participare si angajare activa, prezenta in special in straturile defavorizate ale societatii si a unui conducator harismatic care sa stea la carma si sa elaboreze o directie spirituala. Nimeni nu poate contesta ca in cadrul sectelor fiecare adept are posibilitatea sa se afirme printr-o activitate particulara. Deosebit de alte institutii laice sau ecleziastice unde credinciosii nu au totdeauna constiinta misiunii lor pe care trebuie sa o dezvolte atat in sanul comunitatii, cat si in societate, sectele ofera un cadru unde credinciosii au atributii precise. Dar, dupa cum s-a vazut in expunerea noastra anterioara, adeptii unei secte sunt transformati de cele mai multe ori in simple instru­mente puse in slujba liderului harismatic care sta la carma. Pe de o parte, se flateaza orgo­liul adeptilor prin misiunea care li se incredinteaza, dar pe de alta parte sunt niste simpli pioni meniti sa contribuie la sporirea numarului de credinciosi prin prozelitism, sau prin rotunjirea veniturilor financiare ale conducatorului harismatic fie prin zeciuiala, fie prin alte mijloace care merg uneori si pana la prostitutie. Pentru a face fata prozelitismului sectar, tre­buie sa activam in Biserica sacerdotiul universal a crestinilor, astfel ca fiecare madular al Trupului lui Hristos sa devina un misionar al parohiei.

O alta metoda folosita de secte pentru racolarea de adepti este cea de "a pune accentul pe cautarea nepotolita a transcendentei si a experientei religioase personale directe, intr-o lume civilizata care si-a pierdut sufletul". Din acest punct de vedere, sectele exploateaza una din marile carente ale crestinismului apusean care a transformat teologia in pura speculatie despre Dumnezeu, lipsita de continut spiritual, fiindca l-a izolat pe Dumnezeu intr-o transcendenta inaccesibila, departe de viata si trairea crestina. Pentru a depasi impasul in care se gasesc, sectele fac abuz de lucrarea si prezenta Duhului Sfant pen­tru a justifica fenomene iesite din comun, ca vorbirea in limbi, sau alte "revelatii" noi, care depasesc descoperirea adusa de Hristos, fiindca ignora identitatea dintre Hristos si Revelatia divina; in vederea aceluiasi scop practica si purificarea spirituala, folosita de majoritatea sectelor pentru a transforma adeptii lor de fapt in roboti capabili sa execute orbeste ordinele provenite de la superiorii lor. Aceasta practica, straina de spiritul ortodox, consta in "medi­tatie" indelungata pentru a slabi rezistenta psihica a adeptului, "in post" menit sa duca la epuizarea fizica, si la repetarea neincetata a unor slogane menite sa se imprime cat mai adanc in constiinta celor racolati. Pe de o parte, prin asa-zisa "meditatie" si prin "post" se procedeaza la spalarea creierului, iar prin sloganele repetate in mod obsesiv (spre exemplu: "aici am aflat viitorul; viitorul suntem noi"), adeptii sectei sunt programati sa execute in mod orbeste ordinele provenite din partea conducatorului ca un profet superior lui Dumnezeu, pentru recrutarea de noi adepti si pentru sporirea veniturilor financiare ale sectei prin prestari de servicii si munci oneroase. Sunt secte care obliga pe adeptele lor fe­minine sa practice chiar prostitutia. Toate acestea dovedesc ca experienta transcendentala de care se prevaleaza sectele nu este menita sa ridice pe om la asemanarea cu Dumnezeu, adica sa dobandeasca libertatea de fiu al lui Dumnezeu, ci sa devina, un sclav pus in slujjba unor pofte de putere, de bogatie si dominatie condamnate de Sfanta Scriptura fara drept de apel. In fine, se mai spune despre secte ca ele sunt capabile sa genereze in randul ade­ptilor lor "aspiratia catre o viziune pozitiva a viitorului, privit ca o era noua in opozitie cu o lume in care teama colectiva si apocaliptica creste odata cu violenta, conflictele armate si tulburarile ecologice ale planetei". Aceasta viziune optimista a viitorului, pe care o propovaduiesc sectele in randul celor naivi, isi are explicatia ei in teoria milenarista potri­vit careia adeptii uneia sau alteia dintre secte vor participa la "imparatia de o mie de ani" pe care Hristos o va intemeia inainte de invierea de obste, adica inainte de invierea tuturor oamenilor.

Biserica a respins categoric aceasta erezie milenarista, care si-a facut aparitia inca din primul secol de istorie crestina pentru mai multe motive. Este vorba, mai intai, despre marea greseala pe care o comit sectele atunci cand incearca sa. interpreteze "imparatia de o mie de ani" in sens literar, adica materialist, in totala opozitie cu Apocalipsa unde dobandeste o semnificatie simbolica, ca imparatie vesnica a lui Dumnezeu. Expresia se gaseste in Apocalipsa, care se stie ca este o carte a Sfintei Scripturi cu caracter eminamente simbolic. Apoi, Sfanta Scriptura nu vorbeste de doua invieri din morti la Parusia Domnului, una pentru cei ce vor participa la "imparatia de o mie de ani" luata in sens literar, adica a celor predestinati la mantuire, din care fac parte sectantii, si o a doua inviere din morti re­zervata pentru restul omenirii care nu fac parte din categoria celor alesi de Dumnezeu cum se intampla cu sectantii. Pe aceasta cale se introduce o grava discriminare in randul oame­nilor, impotriva Scripturii, care ne spune ca Dumnezeu vrea ca tot omul sa se mantuiasca si la cunoasterea adevarului sa vina (I Tim. 2,14).

Dar ceea ce este tot atat de grav in aceasta interpretare arbitrara a "imparatiei de o mie de ani" consta in faptul ca sectele obliga pe adeptii lor sa se hraneasca cu iluzia unei lumi a viitorului, care nu are nimic comun cu realitatea lumii prezente. Pe de o parte, sectele considera lumea in care traim ca lume total distrusa de pacat si uitand ca este creatia lui Dumnezeu, iar pe de alta parte propovaduiesc neincetat iminenta ei distragere chiar de catre Creatorul ei, ca si cum Dumnezeu s-ar dezice pe Sine insusi. Apoi, sectele pretind ca ele reprezinta viitorul omenirii intr-o lume sortita pieirii. Cu alte cuvinte, formatiile sectare tra­iesc cu impresia ca ele reprezinta adevarate enclave inchise si total separate de restul lumii. Martorii lui lehova merg pana acolo incat prefera sa-si vada copiii murind decat sa faca apel la transfuzia de sange. Dar prin aceasta, sectele nu fac decat sa manifeste dispretul lor pro­fund egoist fata de o lume care face posibila existenta lor pe pamant si, odata cu aceasta, sa dea pe fata profunda lor incapacitate de a contribui la aparitia unei lumi mai bune si mai drepte, la o lume a viitorului.

In opozitie cu intreaga atitudine a Mantuitorului care a spus ca n-a venit sa osandeasca lumea ci s-o slujeasca, sectele procedeaza in mod cu totul contrariu si in loc sa slujeasca lumea incep sa o condamne. Explicatia acestui fenomen rezida, asa cum am aratat deja, in faptul ca sectele sunt contaminate de doctrina maniheica si neoplatonica, ce consi­dera ca materia este rea si mantuirea nu se mai realizeaza decat prin fuga sau evadarea din materie. Teologia rasariteana a depasit acest dualism maniheic atunci cand a pus la temelia intregii ei spiritualitati invatatura ca Dumnezeu S-a facut om pentru ca omul sa se indumnezeiasca.

Este adevarat, in aceasta lumina, ca lumea "cerului nou si a pamantului nou", lumea imparatiei lui Dumnezeu, va fi diferita de lumea de aici, de lumea in care traim noi, dar aceasta nu prin distrugere, ci prin transfigurarea ei in Hristos. Materia nu va fi distrusa, ci curatita de pacat si sfintita prin lucrarea Sfintei Treimi. Din punct de vedere crestin, cu toate ca Biserica nu este din lume, ea ramane in lume, fiindca rolul ei este de a duce in lume valorile crestine ale iubirii si comuniunii. Asa dupa cum Hristos prin intruparea Sa si intrea­ga opera de rascumparare S-a implicat in lume, tot asa si Biserica nu este chemata sa fuga de lume, ci sa lupte pentru transfigurarea lumii in Hristos. Avem aici dovada ca sectele nu pot schimba lumea, fiindca nu au o spiritualitate capabila sa depaseasca egoismul si indi­vidualismul, agresivitatea si prozelitismul, pentru a sfinti omul si creatia in Hristos si Biserica, prin Duhul Sfant.

Una din marile diieme ale crestinismului contemporan consta in oscilatia dintre Hristos si Duhul Sfant. Exista, pe de o parte, tendinta de a pune accentul pe institutia eclezi­astica legata obiectiv de Hristos, in detrimentul prezentei si lucrarii Duhului Sfant, dupa cum exista tendinta contrara de a da prioritate Duhului Sfant fata de elementul institutional. Daca prima tendinta este extrem de evidenta in eclesiologia catolica, unde se pune accentul pe Biserica vazuta, cea de a doua tendinta este specifica formatiilor sectare care fac abuz de pnevmatologie in detrimentul hristologiei. Separatia dintre Hristos si Duhul Sfant are con­secinte profunde pentru crestinismul contemporan, fiindca in momentul in care se introduce dihotomie intre Fiul si Duhul, atunci nu se mai aseaza la baza vietii crestine principiul comu­niunii, care astfel ramane o simpla metafora pioasa, ci individualismul. Hristos si Duhul Sfant sunt surprinse ca persoane izolate una fata de cealalta, devenind astfel temei pentru o conceptie individualista a vietii crestine, care submineaza principiul comuniunii. De altfel, toate principiile la care ne-am referit promoveaza individualismul.

Nu este de mirare, in aceste conditii, daca un analist occidental spune ca "totul se petrece ca si cum crestinismul ar fi incetat sa mai fie un sistem globalizat si unificat, ce tre­buie considerat in bloc, pentru a deveni un ansamblu de "piese detasate", oferit compoziti­ilor personale libere, adeziunilor selective la un numar nelimitat de credinte, de practici, de prescriptii. Acest sistem de religie "a la carte" inseamna refuzul unei institutii care sa regu­larizeze practicile si credintele unei ortodoxii - in favoarea principiului suveranitatii indi­viduale".

In societatile occidentale, spune acelasi analist, descompunerea elementului reli­gios este forma actuala majora a procesului de secularizare care s-a realizat mai intai printr-o repunere in discutie a religiei si prin adaptarea sa fata de formele de gandire care distrug farmecul lumii (in mod deosebit de gandire stiintifica), fata de idealurile de autonomie sociala si personala. Acest proces de descompunere trebuie pus in legatura cu situatia sociala aparent paradoxala. Ideea de adevar, in sensul de adevar global si absolut, s-a naruit. Marile sisteme ideologice care pretindeau ca detin adevarul lumii si sensul istoriei sunt con­siderate de acum inainte ca niste "adevarate basme", ca "religii seculare";ideea ca stiinta ar putea ajunge, cel putin teoretic, la adevarul lumii tine de domeniul scientismului desuet. Se observa, insa, in acelasi timp, certitudinea individuala si ca fiecare trebuie sa foloseasca toate mijloacele de care dispune pentru a ajunge la aceasta fericire. Religia poate, in acelasi timp, sa continuie in diferite moduri, o resursa foarte utila. Iata astfel motivul principal pentru care sectele prolifereaza cu atata intensitate in zilele noastre. Dupa ce decenii intregi am fost obligati sa traim in regimul colectivismului, iata ca astazi se fac mari presiuni asupra noastra ca sa ne raliem la un mod de viata individualist si sectar. Traim mai mult ca nicio­data explozia debordanta a individualismului.

Impotriva acestor tendinte individualiste si sectare trebuie sa afirmam cu toata vigoarea ca omul n-a fost creat de Dumnezeu pentru autonomie si individualism ca expre­sie a egoismului care l-a prabusit pe Adam, ci pentru comuniunea cu Dumnezeu si semeni in Hristos, ca Noul Adam. Nici Hristos si nici Duhul Sfant nu pot fi considerati ca piloni ai individualismului, fiindca Hristos in Duhul Sfant, dupa vointa Tatalui este principiul comu­niunii uniVersale, inelul de legatura si comuniune dintre Treime si cosmos prin Biserica.

Intemeindu-se pe acest principiu fundamental, Biserica Ortodoxa are resursele teo­logice si spirituale pentru a face fata prozelitismului sectar, dar acest principiu fundamental trebuie sa fie bine cunoscut de credinciosi si preoti in toate implicatiile lui. In vederea aces­tui fapt, avem datoria sa ne ocupam in mod sustinut si organizat de catehizarea credinciosilor. Cu toate ca poporul nostru a ramas un popor credincios, dupa aproape o jumatate de veac de ateism de stat, are nevoie totusi de catehizare ca sa cunoasca invatatu­ra de credinta si sa cunoasca ce inseamna Hristos si Duhul Sfant in Biserica si cosmos, pen­tru a inceta sa mai fie o prada usoara in ghearele prozelitismului furibund la care asistam astazi.

Apoi, trebuie avut in vedere ca Biserica, departe de a fi o simpla institutie pentru prestarea de servicii publice sau particulare (botez, cununie, inmormantare, Te-Deum), ramane in esenta comuniune si comunitate de credinciosi in jurul Capului Hristos, prin lucrarea Duhului Sfant, ca sa se poata inalta astfel la Tatal ceresc. Daca nu vom reusi sa dez­voltam si sa aprofundam sentimentul de comuniune si de solidarizare dintre credinciosi la nivel de parohie, Biserica va ramane ca o cetate lipsita de ziduri de aparare impotriva prozelitismului sectar.

Dar trebuie sa ne preocupam, in acelasi timp, si de promovarea apostolatului laicilor in societate, ca sa-si apere singuri adevarul de credinta si sa-l propovaduiasca in mediul lor de activitate, sa se angajeze in opera filantropica a Bisericii, pentru sprijinul si mangaierea celor necajiti, bolnavi, insingurati, abandonati sau lipsiti de mijloace de trai, si sa contribuie prin comportarea lor crestina la depasirea climatului de ura, violenta sau agre­sivitate si prin promovarea valorilor autentic crestine, iertare, bunatate, omenie, comporta­ment civilizat, in cadrul societatii, cu ajutorul si puterea lui Hristos. Preotul trebuie sa aiba permanent in minte si sa aminteasca neincetat credinciosilor cuvintele lui Hristos : "Cine nu ma va marturisi pe Mine inaintea oamenilor, nici Eu nu-l voi marturisi inaintea Tatalui ceresc". Biserica noastra stramoseasca are un caracter profund contemplativ si acest lucru este o adevarata binecuvantare cereasca pentru lumea in care traim, dominata de raceala tehnologiei si a stiintei. Dar aceasta contemplatie va fi adevarat roditoare de desavarsire si mantuire doar atunci cand se converteste in misiune, asa cum ne-a aratat Hristos, asa cum ne-au aratat Apostolii, asa cum ne-au aratat Parintii si toti martirii si marturisitorii de la inceput si pana astazi. Daca vrem sa depasim fenomenul sectar si agresivitatea lui fata de Biserica noastra ortodoxa, trebuie sa imbratisam deopotriva contemplatia si misiunea.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu

vineri, 19 iunie 2009

1. "RENASTEREA HARISMATICA" CA SEMN AL VREMILOR 1


Antim_Ivireanu1
CONCLUZIE - DUHUL VREMILOR DE PE URMA

"Până la sfârsitul acestui veac nu vor lipsi de pe pământ alesii lui Dumnezeu, dar nu vor lipsi nici slugile satanei. Dar în vremurile din urmă, cei care într-adevăr Îl vor sluji pe Dumnezeu cu credintă, o vor face reusind să se ascundă de oameni, în mijlocul cărora nu se vor mai lucra semne si minuni dumnezeiesti ca în ziua de azi., Acei alesi ai vremurilor din urmă îsi vor lucra mântuirea din mijlocul lumii si ascunsi de ea, în smerenie, iar în Împărătia Cerurilor ei vor fi mai mari decât Părintii făcători de minuni din vechime. Căci în acele timpuri nimeni nu va mai lucra semne minunate în fata ochilor oamenilor, care să încălzească inimile lor de focul dumnezeiesc si să-i îndemne pe calea anevoioasă a mântuirii. Multi dintre oameni, stăpâniti fiind de duhul necurat al nestiintei vor cădea în prăpastie, rătăcind pe calea cea largă pe care multi merg".

Profetia Sf. Nifon de Constantiana, din insula Cipru

A. O "Cincizecime fără Hristos"

" Pentru crestinii ortodocsi fenomenul contemporan al "vorbirii în limbi" este si el un "semn"; dar nu este semnul începutului Evangheliei mântuirii pentru toate popoarele, ci semn al sfârsitului ei. Crestinului ortodox cu mintea trează nu-i va veni greu să le dea dreptate apologetilor "miscării harismatice", care vestesc că "noua revărsare a duhului aduce cu sine sfârsitul acestui veac".* Dar Duhul grăieste lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de credintă, luând aminte la duhurile cele înselătoare si la învătăturile demonilor (I Tim. 4,1).

* Pr. Eusebius Stephanou în Logos, April, 1972, p.3

De asemenea mai stim că sunt duhuri diavolesti, făcătoare de semne si care se duc la împăratii lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atottiitorul (Apoc. 16,14).

Sfânta Scriptură si Sfintii Părinti ne spun limpede că duhul vremurilor de pe urmă nu va fi unul de "renastere spirituală" si de "revărsare a Sfântului Duh", ci dimpotrivă. Că vom avea de-a face cu o apostazie aproape generalizată, având forme atât de subtile, încât până si cei alesi vor fi în pericol să fie înselati. Că dreapta credintă crestină aproape va dispărea de pe fata pământului, cum citim în Sfânta Evanghelie: Dar Fiul Omului când va veni, va găsi oare credintă pe pământ? (Luca 18,8). Satan este cel care va fi dezlegat în vremurile din urmă (Apoc. 20,3), în scopul celei mai mari si mai de pe urmă revărsări a răului pe pământ.

"Miscarea harismatică", produs al unei lumi lipsite de Taine si de har, al unei lumi ce însetează după "semn", fără să fie în stare "să deosebească duhurile" prin care se fac aceste semne, este ea însăsi un "semn" al lumii apostaziate în care trăim. Cât despre miscarea ecumenică, ea rămâne în continuare o miscare a "intentiilor" si a "faptelor bune", ce emană dintr-un umanitarism anemic si lipsit de substantă. Ce se va întâmpla, însă, atunci când lui i se va alătura o miscare care să aibă cu adevărat "putere"?

Când miscărea ecumenică va fi cu adevărat însotită de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase (II Tes. 2,9), atunci va mai fi cineva capabil să i se opună? Căci "miscarea harismatică", la ora actuală, devine salvarea unui ecumenism împotmolit, în scopul de a-l împinge spre telul final. Iar acest tel, adică "refundamentarea Bisericii lui Hristos", după cum am văzut, nu este unul de natură "crestină". Aceasta este doar o fază în atingerea adevăratului scop, care este cu mult mai larg: instaurarea unei "unităti spirituale" a tuturor religiilor pe pământ, care să înglobeze întreaga omenire.

Cu toate acestea, următorii "renasterii harismatice" sunt convinsi că experienta lor este "crestină"; cel mai adesea sunt oameni pe care nu-i interesează ocultismul sau religiile orientale. Oameni care, fără îndoială, privesc cu indignare faptul că am comparat, pe parcursul acestei cărti, "renasterea harismatică" cu spiritismul. Este adevărat că, din punct de vedere religios, "renasterea harismatică" se află oarecum pe o treaptă superioară spiritismului, care este produsul celui mai grosolan tip de superstitie si credulitate.

Este, de asemenea, adevărat că tehnicile ei sunt întrucâtva mai rafinate iar senzatiile finale sunt mai bogate si mai usor de obtinut. Si că întreaga ideologie a "miscării harismatice" îi conferă aparenta de a fi crestină - nu ortodoxă, e drept, ci una care nu este prea departe de fundamentalismul protestant, cu un adaus de culoare "ecumenică".

Dar noi am văzut până acum că experienta "harismatică" si, mai ales, punctul ei central constituit de "botezul Duhului Sfânt" este, în cea mai mare parte, dacă nu chiar în întregime, o experientă de tip păgân, mai înrudită cu fenomenele de posedare diavolească, decât cu orice trăire care s-ar putea numi "crestină".

Ne este, de asemenea, cunoscut că penticostalismul s-a ivit la periferia unui crestinism sectar, care nu mai păstrează aproape nimic din atitudinile si credinta specific si autentic crestine si că el a fost de fapt "descoperit" ca rezultat al unui experiment, la care crestinii însisi nu au avut nici o contributie. Până de curând însă nu a fost posibilă găsirea unei dovezi clare care să ateste caracterul eminamente necrestin al "trăirilor harrismatice".

Această dovadă însă acum s-a găsit chiar în scrierile unui apologet "harismatic". El ne informează că "botezul Duhului Sfânt" poate într-adevăr să aibă loc si fără participarea lui Hristos.

Acest scriitor ne relatează cazul unei persoane care primise "botezul", care vorbea deja în limbi si care încuraja pe oricine să dorească si să caute acest botez. El afirmă în acelasi timp că nu avusese nevoie de pocăintă în timpul experientei sale, si că nu numai că nu a fost despătimit de obiceiurile păcătoase, dar că nici nu simtea nevoia sau dorinta să renunte la ele.

Iar scriitorul concluzionează: "O cincizecime fară pocăintă - o cincizecime fără Hristos - iată ce nivel de trăire ating unii dintre noi astăzi... Acestia sunt oameni care au auzit că vorbirea în limbi există si, dorind să se identifice cu această experientă de înaltă tinută, ei caută persoana care să-si pună mâinile pe capetele lor si astfel să obtină conectarea la adevărata cunoastere usor, repede si bine, fără a mai fi nevoie de Hristos si de Crucea Lui".

Totusi autorul afirmă că vorbireâ în limbi este, fără îndoială, "consecinta initială sau confirmarea botezului cu Duhul Sfânt".*

* Harry Lunn, Logos Journal, Nov, Dec, 1971, pp. 44, 47

Cei convinsi că "miscarea harismatică" este de fapt de natură crestină, nu fac. altceva decât să se bazeze pe o prejudecată. Ei pornesc de la început de la ideea că vor avea de-a face cu "ceva" crestin. Dar dacă o astfel de experientă este si la îndemâna celor care caută senzatii înăltătoare, ieftine si usoare, atunci înseamnă că nu există nici o legătură între astfel de experimente si Hristos.

Însăsi posibilitatea unei "Cincizecimi fără Hristos" arată clar că experienta "harismatică" în sine nu are nici o legătură cu notiunea de crestin. Acesti "crestini", adesea sinceri si plini de intentii bune, nu fac altceva decât să proiecteze asupra acestei experiente un continut si o semnificatie crestină pe care de fapt ea nu o are.

Nu este acesta deja numitorul comun al unei "experiente spirituale" care este atât de necesar pentru noua religie a lumii? Nu este acest numitor comun poate chiar cheia "unitătii spirituale" a omenirii pe care miscarea ecumenică a căutat-o până acum fără succes?

B. "Noul Crestinism"

Fără îndoială că există persoane care se îndoiesc de faptul că "renasterea harismatică" este o formă de mediumism, însă este doar un aspect secundar modul sau mijloacele prin care se propagă "duhul" acestei "miscări harismatice". Dar că acest "duh" nu are nimic de-a face cu Crestinismul ortodox este mai mult decât evident. Si de fapt acest "duh" se înscrie literal în "profetiile" lui Nicolae Berdiaev privitoare la "Noul Crestinism".

Acest "nou crestinism" ignoră complet, ne spune chiar Berdiaev, "spiritul monahal si ascetic al Ortodoxiei istorice", ignorare care îi demască în mod efectiv falsitatea. Acest duh nu este multumit de "crestinismul conservator ce călăuzeste fortele sufletesti ale omului către pocăintă si mântuire", ci crede în mod evident, împreună cu Berdiaev, că un astfel de crestinism este încă "incomplet" si, ca atare, îi mai adaugă un al doilea nivel al fenomenelor "spirituale", dintre care nici unul specific crestin (desigur că fiecare este liber să le interpreteze ca fiind "crestine", dacă doreste), care sunt accesibile tuturor, indiferent de credintă si dacă le pare sau nu rău de păcatele lor, si care nu au nici un fel de legătură cu mântuirea. Acest duh vizează "o nouă eră a Crestinătătii, o spiritualitate nouă si adâncă, ceea ce înseamnă o nouă revărsare a Duhului Sfânt".

Iată o declaratie ce se află în totală contradictie cu profetiile neotestamentare si cu Sfânta Traditie a Bisericii Ortodoxe. Acesta este cu adevărat un "nou crestinism", dar ingredientul specific "nou" al acestui "crestinism" nu constitue nimic original sau "avansat", ci este doar o formă modernă a unei religii diavolesti vechi de când lumea si anume a unui păgânism de tip samanist. Periodicul ortodox "harismatic" The Logos îl recomandă pe Nicolae Berdiaev ca pe un "profet", tocmai pentru că el a fost "cel mai mare teolog al creativitătii spirituale" (Logos, martie, 1972, p.8).

Într-adevăr, samanii celor mai primitive triburi sunt cei care stiu cum să intre în contact cu "puterile creative" ale cosmosului si să le utilizeze, puteri care nu sunt altceva decât "duhuri ce umblă pe pământ, în văzduh si pe ape si pe care Biserica lui Hristos le denumeste diavoli, cărora, dacă le slujesti, poti într-adevăr să ajungi la bucurii si extazuri foarte "creative" ("entuziasmul si extazul nietzschean" de care Berdiaev se simte atât de aproape), necunoscute "crestinilor" obositi si căldicei, care cad victima înselăciunii "harismatice". Dar acest extaz este fără Hristos. Dumnezeu nu îngăduie contactul cu această zonă "creativă" si ocultă, căreia "crestinii" îi cad victime din ignorantă si auto-înselare.

"Renasterea harismatică" nici nu are nevoie să pornească la "dialoguri cu religiile necrestine" deoarece, în limbajul si mai ales în practica ei, denumirea de "crestinism" include deja si continuturile religiilor necrestine, devenind deja prin această includere o religie nouă pe care o vestise Berdiaev, adică o combinatie bizară de crestinism si păgânism.

Ciudatul spirit "crestin" al "renasterii harismatice" este cunoscut si definit cu precizie de Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie a Părintilor. Potrivit acestor surse, istoria lumii va culmina cu o figură "hristică" aproape supraumană, adică falsul Mesia sau Antihristul. El va fi "crestin" în sensul că întreaga functie si chiar fiinta lui va fi axată pe Hristos, pentru a-L imita în toate privintele posibile. Căci el nu numai ca va fi dusmanul suprem al lui Hristos, ci, în scopul de a-i însela pe crestini, va lua aparentele lui Hristos, venit a doua oară pe pământ ca să conducă lumea din templul reconstruit din Ierusalim.

Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi, până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credintă si nu se va da pe fată omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înaltă mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu, sau se cinsteste cu închinare, asa încât să se aseze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu... (II Tes. 2, 3-4).

Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însotită de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, si de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Si de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie osânditi toti cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea (II Tes. 2, 9-12).

Învătătura crestină privitoare la Antihrist este în sine o temă amplă, care nu se poate prezenta aici. Dar dacă, asa cum cred adeptii "renasterii harismatice", zilele cele mai de pe urmă s-au apropiat într-adevăr, este de importantă crucială pentru crestinul ortodox să fie informat despre această învătătură ce priveste pe cel care, după cum ne-a spus Însusi Hristos, ne va arăta, la fel cu ceilalti "falsi prooroci" ai acelor timpuri, semne mari si chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putintă, si pe cei alesi (Matei, 24,24).

Iar cuvântul "alesi" nu se referă cu sigurantă la multimile de "crestini" care ajung să ia drept adevăr cele mai grosolane si mai nescripturistice înselăciuni, potrivit cărora "lumea este în pragul unei mari desteptări spirituale", ci la "turma mică", căreia Mântuitorul i-a Făcut în exclusivitate următoarea promisiune: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărătia (Luca 12,32).

Deci, iată că până si elita constituită din acesti adevăraji alesi, această "turmă mică", vor fi atacati si ispititi de "marile semne si minuni" ale lui Antihrist. Marea masă a "crestinilor" în schimb, îl vor accepta pe falsul Mesia - adică pe Antihrst -, fără întrebări si fără probleme, pentru că "noul" său "crestinism" este exact ceea ce caută multimea.

C. "Isus* vine curând"

* În locurile in care am ortografiat, Iisus cu un singur "i", am subliniat că El este abordat din perspectiba sectară, care merge chiar până la a goli acest Nume de adevârata lui semnificatie si de a sugera prin el ("Isus") chiar notiunea de Antihrist (n.tr.).

Este semnificativ faptul că în ultimii ani figura lui "Isus" a căpătat o proeminentă ciudată în America. A fost abrogată binecunoscuta interdictie de a se prezenta în filmele de lung metraj si în spectacolele teatrale figura lui Hristos. Musical-uri senzationale si de largă audientă în mase, cu caracter satanic si masonic, prezintă parodii blasfemiatorii ale vietii Sale. "Miscarea lui Isus", care este de orientare predominant "harismatică", se întinde cu repeziciune mai ales în rândurile adolescentilor si tinerilor.

În cadrul festivalurilor de masă "Jesus Rock" - care este o adevărată hulire a numelui lui Dumnezeu -, asistăm la "crestinarea" celor mai joase forme de muzică pop americană si pentru întâia oară în acest secol melodiile "crestine" au cea mai mare audientă la public. Iar refrenul permanent al acestui conglomerat straniu de sacrilegiu si grosieră mentalitate lumească este cuprins în propozitia ce pare să exprime asteptările si sperantele,tuturor: "Isus vine curând".

Într-o Americă pustiită din punct de vedere psihic si religios, acelasi incident "mistic" se repetă în mod simptomatic în vietile mai multor americani, trăind în cele mai diverse colturi ale tării si fără legătură între ei. Editorul unei publicatii "harismatice" dă tiparului relatarea unei persoane, asa cum a fost el povestit în cadrul unei adunări:

"Prietenul meu împreună cu sotia lui rulau spre Boston pe autostradă când au oprit să ia un autostopist. Era tânăr si avea barbă, dar nu era totusi îmbrăcat ca un hippie. S-a urcat în spate fără să spună prea multe cuvinte, si masina a pornit. După un răstimp, a spus cu voce linistită: "Domnul vine curând".

Prietenul meu si sotia lui au fost atât de uluiti, încât amândoi i-au întors capetele să-l privească. Pe bancheta din spate nu se mai afla nimeni. Zguduiti, au oprit la prima benzinărie hotărâti să povestească ce li se întâmplasse, indiferent de reactia pe care ar fi stârnit-o. După ce i-a ascultat, lucrătorul de la statia de benzină nu numai că nu a râs, ci le-a comunicat la rândul lui: "Sunteti a cincea masină care îmi povestesle istoria asta".

Desi afară era o amiază toridă, pe mine m-au luat sudori reci. Acela însă nu era decât începutul. În aceeasi adunare povestindu-se alte sase cazuri similare, care avuseseră loc pe tot cuprinsul tării, în ultimii doi ani - în Los Angeles, Philadelphia, Duluth si New Orleans. Uneori autostopistul era un bărbat, alteori era o femeie.

Mai târziu un preot episcopalian a relatat editorului o întâmplare similară survenită în statul New York, al cărei protagonist fusese chiar el. Pentru editor, toate acestea sunt semne că de fapt "Isus vine curând" (David Manuel, Jr, în Logos Joumal, Jan., Feb., 1972, p.3).

Observatorul atent al scenei religioase contemporane - mai ales în America, locul de origine al celor mai multe curente religioase de masă în ultima sută de ani -, nu poate să nu remarce o atmosferă foarte clară de asteptare hiliastă. Acest adevăr nu se aplică doar cercurilor "harismatice", ci chiar si celor traditionalist sau fundamentaliste, care resping "renasterea harismatică".

Astfel, multi romano-catolici traditionalisti cred în venirea unei "Ere mariologice" hiliaste mai înainte de sfârsitul lumii, ceea ce constituie doar o variantă a foarte răspânditei erori catolice de a încerca "sanctificarea lumii". Sau, asa cum s-a exprimat Arhiepiscopul Thomas Connolly de Seattle acum cincisprezece ani (1964, n. tr.), "de a transforma lumea modernă în Împărătia lui Dumnezeu, ca pregătire pentru întoarcerea Sa".

Evanghelistii protestanti, ca de exemplu Billy Graham, în modul lor gresit si personal de a interpreta Apocalipsa, asteaptă "mileniul" în care "Hristos" va domni pe pământ. Alti evanghelisti din Israel găsesc că interpretarea lor milenaristă despre "Mesia" este tocmai ceea ce trebuie pentru a-i pregăti pe evrei de venirea Lui.* Iar arhifun- damentalistul Carl McIntire se pregăteste să ridice o replică, în mărime naturală, a Templului din Ierusalim în Florida, având convingerea că soseste clipa în care evreii vor construi chiar "Templul în care Domnul Însusi se va întoarce asa cum a promis" (Christian Beacon, Nov. 11, 1971; Jan. 6,1972)

* De ex. Gordon Lindsay, Israel's Destiny and the Coming Deliverer - Destinul Israelului si apropiata venire a Eliberatorului, Christ for the Nations Publ. Co., Dallas, Texas, pp. 28-30

Astfel, iată că până si antiecumenistii se pregătesc să se alăture evreilor lipsiti de pocăinta în a întâmpina un fals Mesia, pe Antihrist, spre deosebire de rămăsita fidelă a evreilor care Îl va primi pe Hristos atunci când se va reîntoarce pe pământ proorocul Ilie, asa cum ne învată Biserica Ortodoxă.

Deci, pe crestinul ortodox adevărat, care cunoaste profetiile referitoare la vremurile din urmă, nu-l vor impresiona relatările cutărui pastor protestant zis "harismatic", care îi spune: "ce extraordinar se manifestă Isus când ne deschidem inimile către EL. Nu e de mirare că acum oameni de toate credintele se pot ruga împreună".**

Pe el nu-l va impresiona catolicul penticostal, care spune că în prezent membrii tuturor confesiunilor "încep să privească peste gardurile care îi despart pe unii de ceilalti pentru a recunoaste pe fiecare fată chipul lui Iisus - Hristos".***

** Harold Bredesen, în Logos Journal, Jan, 1972, p.24

*** Kevin Ranaghan in Logos Journal, Nov, 1971, p.21

Dar care este "Hristosul", pentru care se alcătuiesc în întreaga lume aceste programe intensive de pregătire psihologică si chiar fizică? Este Acesta oare adevăratul nostru Dumnezeu si Mântuitor, Iisus Hristos, Care a întemeiat Biserica pentru mântuirea oamenilor? Nu cumva este el mai curând falsul Hristos care va veni în numele său (Ioan 5,43) si-i va reuni sub mâna sa pe toti acei care resping sau pervertesc învătătura Bisericii Celei Una, adică Biserica Ortodoxă?

Mântuitorul Însusi ne-a avertizat: Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo! Să nu-1 credeti. Căci se vor ridica hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putintă, si pe cei alesi. Iată, v-am spus de mai înainte. Deci, de vă vor zice vouă: iată este în pustie, să nu iesiti; iată este în cămări, să nu credeti. Căci precum fulgerul iese de la răsărit si se arată pănă la apus, asa va fi si venirea Fiului Omului (Matei 24, 23-27).

Cea de-a doua venire a lui Hristos va fi cu neputintă de confundat. Ea se va întâmpla deodată. Va veni din cer - Bărbati galileieni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus Care S-a înăltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati văzut mergând la cer (Fapte 1, 11) - si va hotărî sfârsitul acestei lumi. Nu poate exista nici un fel de."pregătire" pentru Hristos, în afară de aceea pe care si-o lucrează fiecare crestin ortodox prin căintă pentru păcatele lui, curătire, priveghere, si rugăciune. Cei care se "pregătesc" altfel pentru acest sfârsit, care spun că el este undeva "aici" - mai ales "aici" în Templul din Ierusalim - sau care predică pe "Isus vine curând", fără să mentioneze marile înselăciuni care preced venirea Sa, sunt vădit profetii ale lui Antihrist, falsul Hristos, care trebuie să vină mai întâi spre a ispiti lumea, inclusiv pe toti "crestinii" care nu sunt sau care nu devin cu adevărat ortodocsi.

Nu există nici un fel de "mileniu" viitor. Pentru cei vrednici să-l primească, "mileniul" apocaliptic (Apoc. 20,6) este chiar acum; este viata plină de har din Biserica Ortodoxă, de-a lungul acestei "mii de ani", ce desparte prima venire a lui Hristos, adică de la întrupare până la venirea lui Antihrist. Aceasta este învătătura ortodoxă a sfintilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Andrei al Cezareii, si a altor Sfinti Părinti*.

Faptul că protestantii âsteaptă venirea "mileniului" cândva în viitor, nu face alceva decât să întărească mărturisirea lor că în prezent ei nu îl trăiesc, i anume că ei se află în afara lui, adică în afara Biserici lui Hristos, al Cărui har dumnezeiesc nu l-au gustat.

* Vezi Arhiepiscopul Averky, Guide to the Study of the New Testament - Îndreptar pentru studiul Noului Testament - Partea a II-a (ruseste), Jordanville, NY., 1956, pp.434-438



D. Trebuie ca Ortodoxia să se alăture apostaziei?

Nici unul dintre cei care au studiat serios "miscarea harismatică" prin lucrările reprezentantilor ei de frunte, din majoritatea cărora am citat în cuprinsul acestei cărti, nu se mai poate îndoi de faptul că această "renastere" - în măsura în care poate fi numită "crestină" -, este în întregime protestantă prin originea, inspiratia, intentia, practica, "teologia" si scopul său. Nu avem de-a face decât cu o formă de "revivalism" protestant, fenomen ce retine doar câte o bucătică din ceea ce este în mod autentic crestin, dar substituie esenta Crestinismului cu o isterie emotională "religioasă", ale cărei victime cad în iluzia fatală că "s-au mântuit".

Dacă "renasterea harismatică" diferă de revivalismul protestant, atunci diferenta constă din aceea că prima îsi adaugă dimensiunea fenomenului cripto-spiritist, care îi conferă o notă obiectivă de spectaculos, pe care practica subiectivă revivalistă protestantă nu o posedă.

Nu negăm că o desteptare ortodoxă este foarte de dorit în zilele noastre, când multi crestini ortodocsi au pierdut duhul adevăratului crestinism, iar trăirea arzătoare si autentic crestină se vede într-adevăr mult prea rar. Viata în societatea contemporană a devenit prea confortabilă; viata lumească, mult prea atractivă. Pentru prea multi, Ortodoxia a devenit o chestiune de afiliere la o parohie sau organizatie bisericească si de îndeplinire "corectă" a unui ritualism exterior.

Este într-adevăr nevoie de o desteptare spirituală a Ortodoxiei. Dar ea nu poate apărea din rândurile "ortodocsilor harismatici". Acestia, în acord cu activistii "harismatici" din rândurile protestantilor sau romano-catolicilor, se găsesc în armonie deplină cu spiritul vremii. Ei nu se adapă de la izvoarele vii ale spiritualitătii patristice ortodoxe, ci preferă tehnicile revivaliste protestante la modă si se identifică cu cel mai important curent al "crestinismului" apostat si sincretist de astăzi de factură ecumenică.

"Desteptări" ortodoxe autentice au existat si în trecut. Ne gândim la Sfântul Cosma din Aitolia, care, în Grecia secolului XVIII, mergea din sat în sat, îndemnându-i pe oameni să se întoarcă la adevărata trăire crestină a părintilor lor; sau la Sfântul Ioan de Kronstadt din propriul nostru secol, care ducea lumina lui Hristos în mijlocul orăsenilor din St. Petersburg.

Avem apoi multimea duhovnicilor monahi ortodocsi, care, prin viata lor autentic "plină de duh", au lăsat generatiilor de monahi si de mireni din urma lor adevărata învătătură crestină a vietii. Ne gândim la Sfântul Simeon Noul Teolog din secolul X sau la Sfântul Serafim de Sarov din secolul XIX, din Rusia. Sfântul Simeon este răstălmăcit de "harismaticii" ortodocsi, care nu par să-si dea seama că Duhul de care vorbea Sfântul este cu totul diferit de al lor. Sfântul Serafim este fără exceptie citat prin pasaje rupte din context, cu scopul de a minimaliza accentul pe care el îl pune pe necesitatea apartinerii de Biserica Ortodoxă, pentru a putea avea cu adevărat o viată dubovnicească.

In "convorbirea" Sfântului Serafim de Sarov cu mireanul Motovilov despre "dobândirea Duhului Sfânt", acest Sfânt ne spune: "Harul Duhului Sfânt, care ne este dăruit tuturor celor credinciosi prin taina Sfântului Botez, este pecetluit cu taina Mirungerii pe părtile principale ale trupului omenesc, asa cum a rânduit Sfânta Biserică păstrătoarea din veac a acestui har". Si iarăsi: "Domnul îi ascultă la fel si pe monah si pe mirean, cu conditia ca amândoi să fie ortodocsi".

Ca miscare opusă adevăratei spiritualităti crestin-ortodoxe, "renasterea harismatică" nu este decât partea expperien ială a modei "ecumenice" dominante - a acestui ecumenism care schimonoseste Crestinismul si îl trădează pe Hristos si Biserica Lui. Niciodată un "ortodox. harismatic" nu va obiecta la apropiata "unire" dintre chiar acei protestanti si romano-catolici cu care, asa cum intonează si cântecul "harismatic" interconfesional, ei se află deja "uniti în spirit, uniti în Domnul" si care le conduc si le inspiră experienta "harismatică".

Trebuie atunci să se stie că "duhul" care inspiră "renasterea harismatică" este duhul lui Antihrist, sau mai precis, al acelor "duhuri demonice" ale vremurilor din urmă, si că "minunile" lor pregătesc lumea pentru falsul Mesia.

E. "Copii, este ceasul de pe urmă"

(I Ioan 2,18)

Dumnezeu a păstrat în lume, ca si în zilele proorocului Ilie, sapte mii de bărbati care nu si-au plecat genunchiul înaintea lui Baal (Rom. 11,4), adică un număr necunoscut de adevărati crestini ortodocsi, care nu sunt morti din punct de vedere duhovnicesc. Ei nu se lasă purtati de curentul general de apostazie si nici de falsele "desteptări", ci îsi continuă drumul ancorati în credinta sfântă si mântuitoare a Bisericii Ortodoxe, transmise lor de Sfintii Apostoli printr-un sir neîntrerupt de Sfinti Părinti, observând cu atentie semnele timpului si călătorind pe poteca strâmtă a mântuirii.

Dar în afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creste cu repeziciune. Judecând după ultimele stiri "religioase", este posibil ca "renasterea harismatică" să nu fie decât începutul timid al unei adevărate "ere a minunilor". Multi protestanti care si-au dat seama de frauda "renasterii harismatice" acceptă acum ca "adevărată" spectaculoasa "renastere" din Indonezia unde, ni se spune, au loc în realitate "chiar minunile care se relatează în faptele Apostolilor".

Acolo, în doar trei ani, 200.000 de păgâni s-au convertit la protestantism în conditii constant miraculoase: Nimeni nu întreprinde nimic fără o obedientă absolută fată de "vocile" si "îngerii" care apar în mod constant si citează din Scriptură, mentionând si numărul versetului; apa se transformă în vin de fiecare dată când slujba protestantă prevede împărtăsire; forme de mâini apar din senin pentru a distribui hrana miraculoasă celor flămânzi; o întreagă ceată de draci este văzută părăsind un sat păgânesc pentru că "unul mai puternic"; ("Isus") a venit să le ia locul. "Crestinii" practică o "numărătoare inversă" pentru păcătosul care nu vrea să se pocăiască, iar când ajung la "zero" respectivul moare; copiii sunt învătati cântece si imne protestante de către voci care se aud din senin (si care repetă cântecele de câte douăzeci de ori, asa încât copiii să le tină minte); "banda magnetică a lui Dumnezeu" înregistrează cântecul unui cor de copii si îl redă apoi din aer în urechile acelorasi copii uluiti ; foc se coboară din cer si arde icoane catolice ("Domnul" indonezian este foarte anti-catolic); au fost vindecati 30000 de oameni; "Hristos" apare din cer si "cade" peste grupuri de persoane pentru a le vindeca; indivizii sunt transportati miraculos din loc în loc si merg pe apă; evanghelistii sunt călăuziti de lumini noaptea si umbriti de nori ce călătoresc în urma lor ziua, iar mortii învie*.

* Vezi Kurt Koch, The Revival in Indonesia, Kregel Publications, 1970, si Mel Tari, Like a Mighty Wind. Creation House, Carol Stream, III,1971

Este interesant să aflăm că în anumite părti ale "revivalismului" indonezian, "vorbirea în limbi" lipseste aproape total si este chiar interzisă (desi este prezentă în multe locuri), mediumismul părând a fi înlocuit de interventia directă a spiritelor căzute. Se prea poate ca acest nou "revivalism", mai puternic decât penticostalismul, să fie o formă mai avansată a aceluiasi fenomen "spiritual" (asa cum penticostalismul însusi este o formă superioară de spiritism) si să vestească iminenta zilei de spaimă în care, asa cum proclamă si "vocile" si "îngerii" din Indonezia, "Domnul" vine curând - căci noi stim că Antihrist va dovedi lumii că este "Hristos" prin aceea că va face "minuni" ca cele povestite mai sus.

Într-o epocă de întuneric si înselăciune aproape universale, când pentru cei mai multi "crestini" Hristos a devenit tocmai ceea ce învătătura ortodoxă denumeste Antihrist, Biserica Ortodoxă a lui Hristos este singura care păstrează si comunică harul lui Dumnezeu. Aceasta este comoara fără de pret a cărei existentă chiar lumea asa-zisă crestină nici măcar nu o bănuieste. Căci lumea "crestină" dă mâna cu fortele întunericului pentru a-i însela pe credinciosii Bisericii lui Hristos, care sunt destul de orbi încât să creadă că "numele lui Iisus" îi va salva chiar din mijlocul apostaziei si blasfemiilor în care trăiesc si pe care le acceptă, nepăsători la înfricosatul avertisment al Domnului: Multi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit si nu în numele Tău am scos demoni si nu în numele Tău minuni multe am făcut? Si atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtati-vă de la Mine cei ce lucrati fărădelegea (Matei 7,22-23).

Sfântul Apostol Pavel continuă si el acelasi avertisment despre venirea lui Antihrist cu această poruncă: Deci dar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati învătat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2,15). Sunt unii care vă tulbură si voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, si acum vă spun iarăsi: Dacă vă propovăduieste cineva altceva decât ati primit să fie anatema! (Gal.1,7-9)

Răspunsul ortodox la fiecare nou "revivalism" si chiar la "revivalismul" final si teribil al lui Antihrist este această Evanghelie a lui Hristos, pe care singură Biserica Ortodoxă a păstrat-o neschimbată, prin Sfânta Traditie a Sfintilor Părinti în linie neîntreruptă de la Hristos si Apostolii Săi si prin darul Duhului Sfânt. Pe acesta singură Biserica Ortodoxă îl împărtăseste si numai celor credinciosi, care sunt