CONDIŢIILE MÂNTUIRII SUBIECTIVE

DESPRE

Protestanţii şi împreună cu ei sectarii de la noi, neoprotestanţi, care aproape toţi au luat fiinţă în sânul protestantismului, învaţă că mântuirea subiectivă este condiţionată numai de harul divin (sola graţia), anume de harul «justificării», după Calvin, sau de harul credinţei, adică al «încrederii» (după Luther), prin care 1. i se atribuie sau 2. i se impută omului meritele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci, în general, mântuirea vine numai prin credinţă (sola fide), care, şi ea, este tot din harul lui Dumnezeu şi astfel, la urma urmelor, omul nu are propriu-zis nici un merit personal la opera mântuirii sale.

Biserica noastră dreptmăritoare de Răsărit însă învaţă că mântuirea subiectivă – individuală – nu este numai un dar şi nici un simplu act, ci este un proces şi o lucrare care se dezvoltă treptat şi se înfăptuieşte prin împreună-lucrarea a doi factori: Dumnezeu şi omul însuşi. Din partea lui Dumnezeu ni se dăruieşte harul divin, iar din partea omului sunt necesare credinţa şi faptele bune. Deci condiţiile mântuirii noastre subiective sunt: harul divin de la Dumnezeu şi credinţa şi faptele bune ale omului.

Din partea lui Dumnezeu, harul divin este absolut necesar, fiindcă toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu; şi suntem îndreptaţi în dar, cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus (Rom. 3, 23–24; 5, 15–17). Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă (Filip. 2, 13). Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu este de la voi; este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele (Ef. 2, 8–10).

Din toate aceste cuvinte rezultă că harul divin este de neapărată trebuinţă pentru mântuirea subiectivă. Acest adevăr rezultă şi din cuvintele Mântuitorului: Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acesta aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne întru Mine, se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân întru voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă (Ioan 1, 12;15, 5–7).

Aşadar, harul de la Dumnezeu este pentru noi ceea ce pentru mlădiţă este sucul pe care-l are din viţă. Din partea omului se cere credinţă mântuitoare sau credinţă lucrătoare, adică credinţa care lucrează prin dragoste (Gal. 5, 6); fără această contribuţie a omului, mântuirea nu-i vine nimănui de-a gata. Credinţa cunoscătoare în Dumnezeu, fără de fapte bune, o au şi diavolii, căci şi ei cred şi se cutremură (Iacov 2, 19).

Faptele bune sunt amintite şi ele în Sfânta Scriptură ca unele ce sunt necesare pentru mântuire. Biblia este foarte bogată în texte care confirmă cu stăruinţă că mântuirea este condiţionată şi de faptele noastre cele bune (Matei 16, 27; 25, 34–45; Ioan 5, 29; Rom. 2, 6–13; II Cor. 5, 10; Iacov 2, 14–26; I Tim. 6, 18–19; Apoc. 20, 12–13 ş.a.).

Sectarul: Harul divin lucrează singur mântuirea omului şi fără putinţa unei împotriviri, adică în mod irezistibil. Deci nu poate fi vorba nici de libertate, nici de vreun merit al omului în ceea ce priveşte mântuirea lui. Aşa rezultă din parabola Mântuitorului: Atunci Stăpânul a poruncit robului; ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte pe toţi să intre, aşa încât să-mi fie casa plină (Luca 14, 23). Iar altă dată a zis Mântuitorul: Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi (Ioan 6, 44). În acelaşi înţeles zice şi Sfântul Apostol Pavel: Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi după a Lui bunăvoinţă (Filip. 2, 13). Din toate acestea rezultă că nu există libertatea voinţei şi că mântuirea o dă numai Dumnezeu, după cum zice înţeleptul Solomon, regele: Asemenea unui curs de apă este inima regelui în mâna Domnului, pe care îl îndreaptă încotro vrea (Pilde 21, 1; Iez. 36, 26).

Preotul: A zis Marele Apostol Pavel: Păziţi-vă de câini!… Păziţi-vă de tăiere! (Filip. 2, 3; II Petru 2, 22; Matei 7, 6). Voi sectarilor aţi tăiat o fărâmă (câteva texte) din corpul Sfintei Scripturi şi vi se pare că aţi luat totul. Dar nu este deloc aşa, căci ne-a rămas şi nouă destul din tezaurul cel preasfânt şi fără de margine, de unde luând cele potrivite în cazul de faţă, vom răspunde astfel:

Dumnezeiasca şi Sfânta Scriptură ne învaţă luminat că omul a fost făcut de Dumnezeu şi încununat de El cu voie liberă, după cum ne învaţă Sfântul Duh când zice: Doamne, căci cu arma buneivoiri ne-ai încununat pe noi (Ps. 5, 12); iar în alt loc zice: (Dumnezeu) dintru început a făcut pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său (Sir. 15, 14); şi iarăşi: Pus-a înaintea ta foc şi apă, şi ori la care vei vrea, vei întinde mâna ta (Sir. 15, 16); şi iarăşi: Înaintea oamenilor este viaţa şi moartea şi oricare din ele le va plăcea li se va da (Sir. 15, 17). Iar în alt loc Sfânta Scriptură ne spune: Iată, eu vă pun astăzi înainte binecuvântarea şi blestemul. Binecuvântarea, de veţi asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru (Deut. 11, 26–27). Şi în alt loc zice: Cugetă dar: astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi fericirea, moartea şi nefericirea... Martori îmi sunt înaintea voastră cerul şi pământul! Viaţa şi moartea ţi-am pus înainte, binecuvântarea şi blestemul! Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi seminţia ta (Deut. 30, 15, 19).

Libertatea voinţei omului şi dependenţa mântuirii de lucrarea liberă şi voluntară a lui se văd luminat şi din cuvintele Mântuitorului: Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună cloşca puii săi sub aripi, dar voi nu aţi voit (Matei 23, 37; vezi şi 11, 20). Iar tânărului bogat i-a zis: De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile (Matei 19, 17; vezi şi Evrei 4, 11; Rom. 2, 4).

Şi prin marele Prooroc Isaia vorbeşte Dumnezeu: De veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca; iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca (Isaia 1, 19–20); şi iarăşi către tânărul bogat a zis Mântuitorul: De voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer... Şi auzind, tânărul s-a întristat, căci avea multe avuţii (Matei 19, 21–22). Iată, deci, că el a fost liber să refuze comoara din cer. Şi în alt loc zice Mântuitorul: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24; Marcu 8, 34; Luca 9, 23 ş.a.).

Aşadar, în toate aceste citate se arată categoric şi limpede că Dumnezeu l-a făcut pe om cu voie liberă şi de sine stăpânitoare şi nu sileşte voia nimănui de a veni la mântuire. Căci dacă voia omului ar fi forţată spre mântuire, orice pedeapsă sau răsplată în viaţa viitoare ar fi fără rost, iar Dumnezeu ar înceta de a mai fi Judecător drept, cum adeseori Îl numeşte dumnezeiasca Scriptură. Aşa încât voi sectarilor rătăciţi mult, neînţelegând Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (Matei 22, 29). Dacă mântuirea noastră s-ar face fără voia noastră proprie, atunci cum trebuie înţeles ceea ce zice marele Apostol Pavel: Noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (II Cor. 5, 10; vezi şi I Cor. 3, 8).

Sectarul: Dumnezeu a hotărât din eternitate soarta fiecăruia. Astfel, pe unii îi mântuieşte, iar pe alţii îi osândeşte, potrivit hotărârii sau predestinaţiei Sale absolute, din veci. Deci condiţia mântuirii noastre subiective este numai prehotărârea necondiţionată şi din veci a lui Dumnezeu în acest sens, potrivit căreia harul lucrează automat şi irezistibil la mântuirea noastră. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel sunt hotărâtoare în acest sens: Şi nefiind ei încă născuţi (Isav şi Iacov) şi nefăcând ei ceva bun sau rău, ca să rămână voia lui Dumnezeu cea după alegere, nu din fapte, ci de la Cel care cheamă, i s-a zis ei (Rebecăi) că «cel mai mare va sluji celui mai mic», precum este scris: «Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urât». Ce vom zice dar? Nu cumva la Dumnezeu este nedreptate? Nicidecum! Căci grăieşte către Moise: «Voi milui pe cine vreau să-l miluiesc şi mă voi îndura de cine vreau să mă îndur». Deci, dar, nu este nici de la cel care voieşte, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluieşte. Căci Scriptura zice lui Faraon: «Pentru aceasta chiar te-am ridicat, ca să arăt în tine puterea Mea şi ca numele Meu să se vestească în tot pământul». Deci, dar, Dumnezeu pe cine voieşte îl miluieşte, iar pe cine voieşte îl împietreşte. Îmi vei zice deci: De ce mai dojeneşte? Căci voinţei Lui cine i-a stat împotrivă? Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa? Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste? (Rom. 9, 11–21). Acelaşi apostol mai zice apoi: Binecuvântat fie Dumnezeu... Cel care, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi... Precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui... (Ef. 1, 3–4).

De aici, de asemenea, rezultă că mântuirea se face potrivit alegerii sau hotărârii din veci a lui Dumnezeu. Căci mai zice apostolul: Iar noi... datori suntem totdeauna să mulţumim lui Dumnezeu pentru voi, că v-a ales Dumnezeu dintru început, spre mântuire... la care v-a chemat prin Evanghelia noastră, spre dobândirea slavei Domnului nostru Iisus Hristos (II Tes. 2, 13–14). Şi în alte locuri tot aşa: Ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu mai înainte de veci a rânduit-o spre slava noastră (I Cor. 2, 7). Cine te alege pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? (I Cor. 4, 7) Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă (Filip. 2, 13). Deci chestiunea este clară: nimeni nu se mântuieşte decât pe temeiul alegerii din veci sau al predestinaţiei dumnezeieşti. Omul, în viaţa aceasta, îşi urmează soarta pe care i-a hotărât-o Dumnezeu, fără putinţa de a o schimba sau a o înlocui.

Preotul: Sfânta Scriptură are locuri tari, sau, cum zice Sfântul Grigorie de Nyssa, are «oase tari» (Comentariu la Viaţa lui Moise). Iar voi sectarii, voiţi să spargeţi oasele Scripturii cu dinţii de lapte ai înţelepciunii voastre; dar acest lucru niciodată nu se va putea. Voi, împreună cu toţi protestanţii voştri, v-aţi vârât în adâncul Scripturii fără a putea înota în oceanul fără de fund al înţelepciunii lui Dumnezeu. Aşa au păţit Origen, Arie, Macedonie, Nestorie, Sabelie, Dioscor, Eutihie şi toţi începătorii de eresuri din vechime, care s-au înecat în marea cea fără de fund a Sfintei Scripturi. Nu adâncimea Scripturii a fost pricina înecării lor, a căderii lor, ci ei înşişi şi-au fost pricină de a nu fi putut înota cu slaba lor pricepere în adâncimea tainelor ei.

Sfânta Scriptură fiind ca un izvor sau ca o fântână fără de fund a înţelepciunii lui Dumnezeu, din ea ni se cuvine a ne adăpa şi a lua cu măsură, numai după puterea noastră de înţelegere şi după vârsta noastră duhovnicească. Şi aşa, după cum din fântână scoatem mai întâi cu ciutura, apoi din ciutură, punem în cană şi apoi în pahar, pentru a ne potoli setea noastră cea trupească, la fel se cade a face şi cu setea noastră cea duhovnicească, atunci când ea ne sileşte a bea din oceanul cel fără de fund al înţelepciunii lui Dumnezeu, din Sfânta Scriptură. Căci de vom scotoci în înţelesurile ei cele duhovniceşti mai presus de curăţia minţii şi a inimii noastre, ne vom prăpăstui din cauza mândriei şi a iscodirii noastre de a cerca cele mai presus de noi şi de puterea noastră de înţelegere în cele duhovniceşti. Dacă noi, de pildă, am vedea un copil de clasa I chinuindu-se să ştie şi să predice la alţii ceea ce încă nu ştiu cei din facultate, ce lucru nepotrivit şi de râs ar fi pentru noi! La fel şi cu mult mai rău este cel ce vrea să tâlcuiască şi să desluşească cele grele ale Sfintei Scripturi cu o minte grosolană şi neluminată de Duhul Sfânt.

Dumnezeieştii prooroci şi apostoli, precum şi sfinţii părinţi ai Bisericii lui Hristos, au ajuns cu curăţia vieţii la nevinovăţia pruncilor şi cu înţelepciunea la starea de bărbaţi desăvârşiţi (I Cor. 13, 11–12; Ef. 4, 13), şi totuşi nu au îndrăznit a cerca cele neîncercate ale înţelepciunii lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură; ci faţă de cele prea înalte înţelesuri ale ei, au rămas în uimire cu mintea, zicând: Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, adânci cu totul sunt gândurile Tale (Ps. 91, 5); şi iarăşi: Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui şi priceperea Lui nu are hotar (Ps. 146, 5); şi în alt loc: Nu ştii tu sau n-ai aflat că Domnul Dumnezeu este veşnic, Care a făcut marginile pământului, Care nu oboseşte şi nici nu Îşi sleieşte puterea? Că înţelepciunea Lui este nemărginit de adâncă? (Isaia 40, 28). Îl auzim şi pe vasul alegerii, pe marele Pavel, cu multă mirare zicând: O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de necercetate sunt judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui? (Rom. 11, 33–34)

Deci, înţelege, omule, că acest adânc fără de fund al înţelepciunii lui Dumnezeu nu poate fi atins de nici o minte raţională a zidirilor Lui din cer şi de pe pământ. Cu atât mai mult – nici cu participare – la cei ce nu şi-au curăţit mintea şi inima lor de patimi şi vor să pătrundă în adâncul înţelegerilor celor din Scripturi, fără de lumina harului lui Dumnezeu. Voi sectarilor aţi desfiinţat posturile şi pravilele cele de rugăciune rânduite de Sfinţii Apostoli şi voiţi – cu duh de suprafaţă, lumesc şi trupesc – a tâlcui cele duhovniceşti. Dacă voi aţi mai lua aminte la învăţăturile Sfinţilor Părinţi, poate că v-aţi înţelepţi, căci unul dintre ei zice: „Nu stă cunoştinţa lui Dumnezeu şi a celor duhovniceşti în pântecele plin” (Sfântul Isaac Sirul); iar un altul: „Pe mintea cea subţire o goneşte afară umflarea pântecelui” (Sfântul Grigorie Teologul). Sau: „Din sămânţa sudorii postului creşte spicul întregii înţelepciuni” (Sfântul Ioan Scărarul). Înţelegeţi, dar, voi sectarilor, că cine iscodeşte Sfintele Scripturi mai presus de măsura de curăţie a minţii şi a inimii lui şi mai presus de vârsta lui duhovnicească, unul ca acesta ajunge la hulă, nebunie şi eres (Sfântul Efrem Sirul). Şi marele teolog Grigorie zice în această privinţă: „Privirea la cele înalte fără de frâu, poate şi în prăpăstii să ne dea nouă brânci”.

Aşadar voi, sectarilor protestanţi, care aţi distrus posturile şi slujbele cele sfinte ale Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti şi aţi început a tâlcui Sfânta Scriptură după părerea cea rătăcită a voastră şi nu după lumina harului lui Dumnezeu şi după învăţătura Sfinţilor Părinţi, aţi ajuns prin această iscodire trufaşă să cădeţi în prăpastia ereziilor şi din cauza trufiei voastre, niciodată nu voiţi a veni întru recunoaşterea rătăcirii în care aţi căzut.

Dumneata ai adus citatele de mai sus, care vi se par vouă sectanţilor că sunt ca o temelie a predestinaţiei pe care o susţineţi spre a voastră pierzare, dar adevărul este cu totul altul în legătură cu cele susţinute de voi. Citatul întâi (Rom. 9, 11–21), prin care vi se pare vouă că se recunoaşte şi se arată mai înainte alegerea şi predestinaţia dintre Iacov şi Isav, se referă la chemarea oamenilor, la harul şi îndreptarea cea în Iisus Hristos. Apostolul Pavel vrea să dovedească prin acest exemplu că chemarea şi îndreptarea oamenilor nu depinde numai de «faptele legii», ci şi de bunătatea lui Dumnezeu care cheamă, prin harul Său, pe toţi oamenii la mântuire, fie iudei, fie păgâni (vezi v. 22–24), şi fără harul lui Dumnezeu, oamenii nu pot face nimic în ceea ce priveşte mântuirea lor. Dacă totuşi se spune aici că Dumnezeu dă oamenilor darul Său numai din nemărginita Lui bunătate şi că hotărăşte cu totul liber soarta oamenilor chiar înainte de naşterea lor, prin aceasta se pune accent pe importanţa condiţiei obiective a mântuirii sau sfinţirii noastre, fără să se mai repete şi condiţia subiectivă: libertatea omului de a conlucra cu harul divin prin credinţă şi fapte bune; şi nu se mai repetă nici ideea că la baza hotărârii soartei fiecăruia stă preştiinţa lui Dumnezeu; dar ea este subînţeleasă, deoarece apostolul zice că pe unii Dumnezeu îi pedepseşte şi-i împietreşte, după ce aceştia s-au făcut «vase ale mâniei» (adică vrednici de a fi împietriţi după dreptatea lui Dumnezeu) şi după ce Dumnezeu i-a răbdat îndelung (vezi v. 22).

Dumnezeu ştie totul dinainte, de aceea n-a trebuit ca să treacă mai întâi timpul pentru a şti că dintre cei doi fii ai lui Isaac, unul va fi purtător al făgăduinţei Sale mesianice. Şi atunci nu este nici o mirare că zice: Pe Iacov l-am iubit şi pe Isav l-am urât. Iar dacă se zice apoi că Dumnezeu miluieşte pe cine vrea şi iarăşi că osândeşte pe cine vrea, noi trebuie să ne întrebăm: oare pe cine vrea Dumnezeu să miluiască şi pe care oameni vrea să-i osândească? Oare iubeşte El numai pe aceia care au fost în mod arbitrar predestinaţi la mântuire şi care în viaţă pot să fie răi? Şi osândeşte numai pe cei reprobaţi de El arbitrar, care totuşi în viaţă pot fi buni? Sau vrea Dumnezeu ca din unii buni să facă răi, iar din alţii răi să facă buni, fără nici o dreaptă judecată? Dar în acest caz, unde sunt dreptatea, nepărtinirea, înţelepciunea şi alte însuşiri atribuite lui Dumnezeu? Nici măcar între oameni nu e cu putinţă aşa ceva, iar când, totuşi, se practică între ei arbitrariul, acesta este o pacoste şi o nenorocire.

În celelalte texte, de asemenea, nu se vorbeşte despre predestinaţie la mântuirea cea veşnică, ci despre alegerea sau chemarea la harul pe care l-a adus Hristos, nu pe baza vredniciei noastre, ci numai din bunătatea lui Dumnezeu. Această chemare nu este mărginită, adică dată numai unora (aşa cum zic predestinaţianiştii că este predestinaţia), ci se referă la toţi oamenii (se vorbeşte numai la plural), deşi nu toţi sunt aleşi sau chemaţi în înţeles de predestinare. În acest înţeles, zice Sfântul Apostol Pavel: Că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său (I Tim. 2, 3–6). Dacă s-ar înţelege şi aici predestinaţia absolută la mărirea cerească, această predestinaţie ar trebui să o înţelegem – după litera şi spiritul textului – ca nelimitată, şi atunci ar însemna că mântuirea vine automat asupra tuturor oamenilor. Or, este ştiut că nu toţi se mântuiesc şi înşişi predestinaţianiştii susţin că numărul celor predestinaţi la mântuire este limitat.

Adevărul este însă că Hristos a adus mântuirea (obiectivă) tuturor, dar mântuirea subiectivă nu se dă tuturor, ci numai celor ce şi-o câştigă. La mântuirea obiectivă au fost predestinaţi toţi oamenii, dar la cea subiectivă numai cei pe care i-a prevăzut Dumnezeu că o vor merita.

Am văzut că harul divin nu lucrează în noi cu de-a sila (irezistibil), şi că noi avem o contribuţie în lucrarea mântuirii noastre. Prin urmare, despre o predestinaţie absolută şi necondiţionată nu poate fi vorba. Iată, dar, care este adevărul în ceea ce priveşte predestinaţia, soarta sau data omului.

A. 1. Sfânta Scriptură vorbeşte adeseori chiar direct despre o oarecare predestinaţie, numind-o uneori: «sfat» (Fapte 2, 23); «preştiinţă» şi «prehotărâre» (Rom. 8, 29); «taina voii lui Dumnezeu» (Ef. 1, 9); «sfatul voii lui Dumnezeu» (Ef. 1, 11);«taina cea din veac ascunsă» (Col. 1, 26; Ef. 3, 9); «cartea vieţii» (Luca 10, 20: Apoc. 20, 15 ş.a.).

2. Dar această predestinaţie este condiţionată de viaţa şi faptele omului şi este bazată pe preştiinţa lui Dumnezeu. Căci Sfânta Scriptură vorbeşte despre anumite vrednicii ale celor predestinaţi, sau, în orice caz, direct sau indirect, despre alte motive decât o simplă hotărâre arbitrară, pentru care unii se mântuiesc, iar alţii se osândesc. Doar Sfânta Scriptură spune textual: Ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui; căci pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său... iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit (Rom. 8, 28–30).

Ştim apoi că la judecata de apoi vor exista anumite criterii după care vor fi judecaţi toţi şi că nu vor fi judecaţi arbitrar (Matei 25, 34–46), hotărârea fiind luată în funcţie de vrednicia sau nevrednicia cu care fiecare om s-a conformat acestor criterii, pentru ca judecata să fie cât mai dreaptă. Apostolul zice: Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (II Cor. 5, 10; I Cor. 3, 8). Aceasta însă s-o ştiţi bine: cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă întru binecuvântare, întru binecuvântare va şi secera (II Cor. 9, 6; vezi şi Matei 16, 27; 7, 21; 20, 16; Ioan 3, 36; 6, 47; 6, 54; Rom. 2, 6–11; 8, 17; I Cor. 9, 27; II Tim. 2, 20; I Petru 1, 10 ş.a.).

3. Sfânta Scriptură confirmă mai ales indirect această învăţătură. Astfel, ea repetă adeseori că Dumnezeu nu vrea moartea, ci mântuirea păcătosului (Iez. 18, 23; 33, 11; II Petru 3, 9; I Tim. 2, 4; Rom. 3, 29–30; I Cor. 8, 6; Ef. 4, 6); că toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire (Matei 28, 19; Rom. 10, 18; II Cor. 5, 15; I Tim. 2, 6; I Petru 3, 9 ş.a.) şi că Dumnezeu a înmulţit harul Său spre a copleşi păcatul şi spre a da tuturor oamenilor posibilitatea de a se mântui (Rom. 5, 15; Ioan 3, 16). Toate acestea ar fi cu neputinţă, dacă numărul aleşilor ar fi limitat.

B. Istoria, prin Părinţii Bisericeşti şi prin alţi oameni de toată autoritatea, precum şi Sfânta Tradiţie prin toate monumentele ei atestă că aceasta a fost întotdeauna în Biserică tâlcuirea învăţăturii despre predestinaţia dumnezeiască.

Sfântul Irineu († 202) zice: „Dumnezeu care toate le ştie înainte a pregătit... locuinţa corespunzătoare; căci acelora care caută lumina cea netrecătoare şi năzuiesc spre ea, le dă cu îndurare această lumină”. Sfântul Ioan Gură de Aur († 407): „Dumnezeu ne-a predestinat pe noi nu numai din iubire, ci şi pentru faptele noastre cele bune; căci dacă mântuirea ar depinde numai de iubire, atunci ar trebui ca toţi să se mântuiască, pentru că Dumnezeu pe toţi îi iubeşte, iar dacă mântuirea ar depinde numai de faptele noastre cele bune, atunci venirea lui Hristos şi tot ce a făcut El pentru mântuirea noastră ar fi de prisos”. De asemenea, Sfântul Ilariu († 366) scrie: „Aceia pe care Dumnezeu i-a prevăzut, pe aceia i-a şi predestinat”. „Alegerea nu este deci rezultatul unei judecăţi indiferente, ci este o separare, stabilită după aprecierea meritelor”. Fericitul Ieronim († 420): „Despre care Dumnezeu a ştiut că vor fi în viaţa lor asemenea Fiului Său, pe aceia i-a şi predestinat a fi asemenea Lui întru mărire”. Sfântul Ambrozie († 397) arată: „Dumnezeu n-a predestinat decât numai după ce a cunoscut; cărora le-a prevăzut vrednicia, acelora le-a predestinat şi răsplata”.

3. Însăşi raţiunea sănătoasă – cum s-a văzut prin obiecţiunile anterior făcute – exclude posibilitatea unei predestinări absolute şi necondiţionate, pentru motive logice, de toată însemnătatea.