1. "RENASTEREA HARISMATICA" CA SEMN AL VREMILOR 1

CONCLUZIE - DUHUL VREMILOR DE PE URMA

"Până la sfârsitul acestui veac nu vor lipsi de pe pământ alesii lui Dumnezeu, dar nu vor lipsi nici slugile satanei. Dar în vremurile din urmă, cei care într-adevăr Îl vor sluji pe Dumnezeu cu credintă, o vor face reusind să se ascundă de oameni, în mijlocul cărora nu se vor mai lucra semne si minuni dumnezeiesti ca în ziua de azi., Acei alesi ai vremurilor din urmă îsi vor lucra mântuirea din mijlocul lumii si ascunsi de ea, în smerenie, iar în Împărătia Cerurilor ei vor fi mai mari decât Părintii făcători de minuni din vechime. Căci în acele timpuri nimeni nu va mai lucra semne minunate în fata ochilor oamenilor, care să încălzească inimile lor de focul dumnezeiesc si să-i îndemne pe calea anevoioasă a mântuirii. Multi dintre oameni, stăpâniti fiind de duhul necurat al nestiintei vor cădea în prăpastie, rătăcind pe calea cea largă pe care multi merg".

Profetia Sf. Nifon de Constantiana, din insula Cipru

A. O "Cincizecime fără Hristos"

" Pentru crestinii ortodocsi fenomenul contemporan al "vorbirii în limbi" este si el un "semn"; dar nu este semnul începutului Evangheliei mântuirii pentru toate popoarele, ci semn al sfârsitului ei. Crestinului ortodox cu mintea trează nu-i va veni greu să le dea dreptate apologetilor "miscării harismatice", care vestesc că "noua revărsare a duhului aduce cu sine sfârsitul acestui veac".* Dar Duhul grăieste lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de credintă, luând aminte la duhurile cele înselătoare si la învătăturile demonilor (I Tim. 4,1).

* Pr. Eusebius Stephanou în Logos, April, 1972, p.3

De asemenea mai stim că sunt duhuri diavolesti, făcătoare de semne si care se duc la împăratii lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atottiitorul (Apoc. 16,14).

Sfânta Scriptură si Sfintii Părinti ne spun limpede că duhul vremurilor de pe urmă nu va fi unul de "renastere spirituală" si de "revărsare a Sfântului Duh", ci dimpotrivă. Că vom avea de-a face cu o apostazie aproape generalizată, având forme atât de subtile, încât până si cei alesi vor fi în pericol să fie înselati. Că dreapta credintă crestină aproape va dispărea de pe fata pământului, cum citim în Sfânta Evanghelie: Dar Fiul Omului când va veni, va găsi oare credintă pe pământ? (Luca 18,8). Satan este cel care va fi dezlegat în vremurile din urmă (Apoc. 20,3), în scopul celei mai mari si mai de pe urmă revărsări a răului pe pământ.

"Miscarea harismatică", produs al unei lumi lipsite de Taine si de har, al unei lumi ce însetează după "semn", fără să fie în stare "să deosebească duhurile" prin care se fac aceste semne, este ea însăsi un "semn" al lumii apostaziate în care trăim. Cât despre miscarea ecumenică, ea rămâne în continuare o miscare a "intentiilor" si a "faptelor bune", ce emană dintr-un umanitarism anemic si lipsit de substantă. Ce se va întâmpla, însă, atunci când lui i se va alătura o miscare care să aibă cu adevărat "putere"?

Când miscărea ecumenică va fi cu adevărat însotită de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase (II Tes. 2,9), atunci va mai fi cineva capabil să i se opună? Căci "miscarea harismatică", la ora actuală, devine salvarea unui ecumenism împotmolit, în scopul de a-l împinge spre telul final. Iar acest tel, adică "refundamentarea Bisericii lui Hristos", după cum am văzut, nu este unul de natură "crestină". Aceasta este doar o fază în atingerea adevăratului scop, care este cu mult mai larg: instaurarea unei "unităti spirituale" a tuturor religiilor pe pământ, care să înglobeze întreaga omenire.

Cu toate acestea, următorii "renasterii harismatice" sunt convinsi că experienta lor este "crestină"; cel mai adesea sunt oameni pe care nu-i interesează ocultismul sau religiile orientale. Oameni care, fără îndoială, privesc cu indignare faptul că am comparat, pe parcursul acestei cărti, "renasterea harismatică" cu spiritismul. Este adevărat că, din punct de vedere religios, "renasterea harismatică" se află oarecum pe o treaptă superioară spiritismului, care este produsul celui mai grosolan tip de superstitie si credulitate.

Este, de asemenea, adevărat că tehnicile ei sunt întrucâtva mai rafinate iar senzatiile finale sunt mai bogate si mai usor de obtinut. Si că întreaga ideologie a "miscării harismatice" îi conferă aparenta de a fi crestină - nu ortodoxă, e drept, ci una care nu este prea departe de fundamentalismul protestant, cu un adaus de culoare "ecumenică".

Dar noi am văzut până acum că experienta "harismatică" si, mai ales, punctul ei central constituit de "botezul Duhului Sfânt" este, în cea mai mare parte, dacă nu chiar în întregime, o experientă de tip păgân, mai înrudită cu fenomenele de posedare diavolească, decât cu orice trăire care s-ar putea numi "crestină".

Ne este, de asemenea, cunoscut că penticostalismul s-a ivit la periferia unui crestinism sectar, care nu mai păstrează aproape nimic din atitudinile si credinta specific si autentic crestine si că el a fost de fapt "descoperit" ca rezultat al unui experiment, la care crestinii însisi nu au avut nici o contributie. Până de curând însă nu a fost posibilă găsirea unei dovezi clare care să ateste caracterul eminamente necrestin al "trăirilor harrismatice".

Această dovadă însă acum s-a găsit chiar în scrierile unui apologet "harismatic". El ne informează că "botezul Duhului Sfânt" poate într-adevăr să aibă loc si fără participarea lui Hristos.

Acest scriitor ne relatează cazul unei persoane care primise "botezul", care vorbea deja în limbi si care încuraja pe oricine să dorească si să caute acest botez. El afirmă în acelasi timp că nu avusese nevoie de pocăintă în timpul experientei sale, si că nu numai că nu a fost despătimit de obiceiurile păcătoase, dar că nici nu simtea nevoia sau dorinta să renunte la ele.

Iar scriitorul concluzionează: "O cincizecime fară pocăintă - o cincizecime fără Hristos - iată ce nivel de trăire ating unii dintre noi astăzi... Acestia sunt oameni care au auzit că vorbirea în limbi există si, dorind să se identifice cu această experientă de înaltă tinută, ei caută persoana care să-si pună mâinile pe capetele lor si astfel să obtină conectarea la adevărata cunoastere usor, repede si bine, fără a mai fi nevoie de Hristos si de Crucea Lui".

Totusi autorul afirmă că vorbireâ în limbi este, fără îndoială, "consecinta initială sau confirmarea botezului cu Duhul Sfânt".*

* Harry Lunn, Logos Journal, Nov, Dec, 1971, pp. 44, 47

Cei convinsi că "miscarea harismatică" este de fapt de natură crestină, nu fac. altceva decât să se bazeze pe o prejudecată. Ei pornesc de la început de la ideea că vor avea de-a face cu "ceva" crestin. Dar dacă o astfel de experientă este si la îndemâna celor care caută senzatii înăltătoare, ieftine si usoare, atunci înseamnă că nu există nici o legătură între astfel de experimente si Hristos.

Însăsi posibilitatea unei "Cincizecimi fără Hristos" arată clar că experienta "harismatică" în sine nu are nici o legătură cu notiunea de crestin. Acesti "crestini", adesea sinceri si plini de intentii bune, nu fac altceva decât să proiecteze asupra acestei experiente un continut si o semnificatie crestină pe care de fapt ea nu o are.

Nu este acesta deja numitorul comun al unei "experiente spirituale" care este atât de necesar pentru noua religie a lumii? Nu este acest numitor comun poate chiar cheia "unitătii spirituale" a omenirii pe care miscarea ecumenică a căutat-o până acum fără succes?

B. "Noul Crestinism"

Fără îndoială că există persoane care se îndoiesc de faptul că "renasterea harismatică" este o formă de mediumism, însă este doar un aspect secundar modul sau mijloacele prin care se propagă "duhul" acestei "miscări harismatice". Dar că acest "duh" nu are nimic de-a face cu Crestinismul ortodox este mai mult decât evident. Si de fapt acest "duh" se înscrie literal în "profetiile" lui Nicolae Berdiaev privitoare la "Noul Crestinism".

Acest "nou crestinism" ignoră complet, ne spune chiar Berdiaev, "spiritul monahal si ascetic al Ortodoxiei istorice", ignorare care îi demască în mod efectiv falsitatea. Acest duh nu este multumit de "crestinismul conservator ce călăuzeste fortele sufletesti ale omului către pocăintă si mântuire", ci crede în mod evident, împreună cu Berdiaev, că un astfel de crestinism este încă "incomplet" si, ca atare, îi mai adaugă un al doilea nivel al fenomenelor "spirituale", dintre care nici unul specific crestin (desigur că fiecare este liber să le interpreteze ca fiind "crestine", dacă doreste), care sunt accesibile tuturor, indiferent de credintă si dacă le pare sau nu rău de păcatele lor, si care nu au nici un fel de legătură cu mântuirea. Acest duh vizează "o nouă eră a Crestinătătii, o spiritualitate nouă si adâncă, ceea ce înseamnă o nouă revărsare a Duhului Sfânt".

Iată o declaratie ce se află în totală contradictie cu profetiile neotestamentare si cu Sfânta Traditie a Bisericii Ortodoxe. Acesta este cu adevărat un "nou crestinism", dar ingredientul specific "nou" al acestui "crestinism" nu constitue nimic original sau "avansat", ci este doar o formă modernă a unei religii diavolesti vechi de când lumea si anume a unui păgânism de tip samanist. Periodicul ortodox "harismatic" The Logos îl recomandă pe Nicolae Berdiaev ca pe un "profet", tocmai pentru că el a fost "cel mai mare teolog al creativitătii spirituale" (Logos, martie, 1972, p.8).

Într-adevăr, samanii celor mai primitive triburi sunt cei care stiu cum să intre în contact cu "puterile creative" ale cosmosului si să le utilizeze, puteri care nu sunt altceva decât "duhuri ce umblă pe pământ, în văzduh si pe ape si pe care Biserica lui Hristos le denumeste diavoli, cărora, dacă le slujesti, poti într-adevăr să ajungi la bucurii si extazuri foarte "creative" ("entuziasmul si extazul nietzschean" de care Berdiaev se simte atât de aproape), necunoscute "crestinilor" obositi si căldicei, care cad victima înselăciunii "harismatice". Dar acest extaz este fără Hristos. Dumnezeu nu îngăduie contactul cu această zonă "creativă" si ocultă, căreia "crestinii" îi cad victime din ignorantă si auto-înselare.

"Renasterea harismatică" nici nu are nevoie să pornească la "dialoguri cu religiile necrestine" deoarece, în limbajul si mai ales în practica ei, denumirea de "crestinism" include deja si continuturile religiilor necrestine, devenind deja prin această includere o religie nouă pe care o vestise Berdiaev, adică o combinatie bizară de crestinism si păgânism.

Ciudatul spirit "crestin" al "renasterii harismatice" este cunoscut si definit cu precizie de Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie a Părintilor. Potrivit acestor surse, istoria lumii va culmina cu o figură "hristică" aproape supraumană, adică falsul Mesia sau Antihristul. El va fi "crestin" în sensul că întreaga functie si chiar fiinta lui va fi axată pe Hristos, pentru a-L imita în toate privintele posibile. Căci el nu numai ca va fi dusmanul suprem al lui Hristos, ci, în scopul de a-i însela pe crestini, va lua aparentele lui Hristos, venit a doua oară pe pământ ca să conducă lumea din templul reconstruit din Ierusalim.

Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi, până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credintă si nu se va da pe fată omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înaltă mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu, sau se cinsteste cu închinare, asa încât să se aseze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu... (II Tes. 2, 3-4).

Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însotită de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, si de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Si de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie osânditi toti cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea (II Tes. 2, 9-12).

Învătătura crestină privitoare la Antihrist este în sine o temă amplă, care nu se poate prezenta aici. Dar dacă, asa cum cred adeptii "renasterii harismatice", zilele cele mai de pe urmă s-au apropiat într-adevăr, este de importantă crucială pentru crestinul ortodox să fie informat despre această învătătură ce priveste pe cel care, după cum ne-a spus Însusi Hristos, ne va arăta, la fel cu ceilalti "falsi prooroci" ai acelor timpuri, semne mari si chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putintă, si pe cei alesi (Matei, 24,24).

Iar cuvântul "alesi" nu se referă cu sigurantă la multimile de "crestini" care ajung să ia drept adevăr cele mai grosolane si mai nescripturistice înselăciuni, potrivit cărora "lumea este în pragul unei mari desteptări spirituale", ci la "turma mică", căreia Mântuitorul i-a Făcut în exclusivitate următoarea promisiune: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărătia (Luca 12,32).

Deci, iată că până si elita constituită din acesti adevăraji alesi, această "turmă mică", vor fi atacati si ispititi de "marile semne si minuni" ale lui Antihrist. Marea masă a "crestinilor" în schimb, îl vor accepta pe falsul Mesia - adică pe Antihrst -, fără întrebări si fără probleme, pentru că "noul" său "crestinism" este exact ceea ce caută multimea.

C. "Isus* vine curând"

* În locurile in care am ortografiat, Iisus cu un singur "i", am subliniat că El este abordat din perspectiba sectară, care merge chiar până la a goli acest Nume de adevârata lui semnificatie si de a sugera prin el ("Isus") chiar notiunea de Antihrist (n.tr.).

Este semnificativ faptul că în ultimii ani figura lui "Isus" a căpătat o proeminentă ciudată în America. A fost abrogată binecunoscuta interdictie de a se prezenta în filmele de lung metraj si în spectacolele teatrale figura lui Hristos. Musical-uri senzationale si de largă audientă în mase, cu caracter satanic si masonic, prezintă parodii blasfemiatorii ale vietii Sale. "Miscarea lui Isus", care este de orientare predominant "harismatică", se întinde cu repeziciune mai ales în rândurile adolescentilor si tinerilor.

În cadrul festivalurilor de masă "Jesus Rock" - care este o adevărată hulire a numelui lui Dumnezeu -, asistăm la "crestinarea" celor mai joase forme de muzică pop americană si pentru întâia oară în acest secol melodiile "crestine" au cea mai mare audientă la public. Iar refrenul permanent al acestui conglomerat straniu de sacrilegiu si grosieră mentalitate lumească este cuprins în propozitia ce pare să exprime asteptările si sperantele,tuturor: "Isus vine curând".

Într-o Americă pustiită din punct de vedere psihic si religios, acelasi incident "mistic" se repetă în mod simptomatic în vietile mai multor americani, trăind în cele mai diverse colturi ale tării si fără legătură între ei. Editorul unei publicatii "harismatice" dă tiparului relatarea unei persoane, asa cum a fost el povestit în cadrul unei adunări:

"Prietenul meu împreună cu sotia lui rulau spre Boston pe autostradă când au oprit să ia un autostopist. Era tânăr si avea barbă, dar nu era totusi îmbrăcat ca un hippie. S-a urcat în spate fără să spună prea multe cuvinte, si masina a pornit. După un răstimp, a spus cu voce linistită: "Domnul vine curând".

Prietenul meu si sotia lui au fost atât de uluiti, încât amândoi i-au întors capetele să-l privească. Pe bancheta din spate nu se mai afla nimeni. Zguduiti, au oprit la prima benzinărie hotărâti să povestească ce li se întâmplasse, indiferent de reactia pe care ar fi stârnit-o. După ce i-a ascultat, lucrătorul de la statia de benzină nu numai că nu a râs, ci le-a comunicat la rândul lui: "Sunteti a cincea masină care îmi povestesle istoria asta".

Desi afară era o amiază toridă, pe mine m-au luat sudori reci. Acela însă nu era decât începutul. În aceeasi adunare povestindu-se alte sase cazuri similare, care avuseseră loc pe tot cuprinsul tării, în ultimii doi ani - în Los Angeles, Philadelphia, Duluth si New Orleans. Uneori autostopistul era un bărbat, alteori era o femeie.

Mai târziu un preot episcopalian a relatat editorului o întâmplare similară survenită în statul New York, al cărei protagonist fusese chiar el. Pentru editor, toate acestea sunt semne că de fapt "Isus vine curând" (David Manuel, Jr, în Logos Joumal, Jan., Feb., 1972, p.3).

Observatorul atent al scenei religioase contemporane - mai ales în America, locul de origine al celor mai multe curente religioase de masă în ultima sută de ani -, nu poate să nu remarce o atmosferă foarte clară de asteptare hiliastă. Acest adevăr nu se aplică doar cercurilor "harismatice", ci chiar si celor traditionalist sau fundamentaliste, care resping "renasterea harismatică".

Astfel, multi romano-catolici traditionalisti cred în venirea unei "Ere mariologice" hiliaste mai înainte de sfârsitul lumii, ceea ce constituie doar o variantă a foarte răspânditei erori catolice de a încerca "sanctificarea lumii". Sau, asa cum s-a exprimat Arhiepiscopul Thomas Connolly de Seattle acum cincisprezece ani (1964, n. tr.), "de a transforma lumea modernă în Împărătia lui Dumnezeu, ca pregătire pentru întoarcerea Sa".

Evanghelistii protestanti, ca de exemplu Billy Graham, în modul lor gresit si personal de a interpreta Apocalipsa, asteaptă "mileniul" în care "Hristos" va domni pe pământ. Alti evanghelisti din Israel găsesc că interpretarea lor milenaristă despre "Mesia" este tocmai ceea ce trebuie pentru a-i pregăti pe evrei de venirea Lui.* Iar arhifun- damentalistul Carl McIntire se pregăteste să ridice o replică, în mărime naturală, a Templului din Ierusalim în Florida, având convingerea că soseste clipa în care evreii vor construi chiar "Templul în care Domnul Însusi se va întoarce asa cum a promis" (Christian Beacon, Nov. 11, 1971; Jan. 6,1972)

* De ex. Gordon Lindsay, Israel's Destiny and the Coming Deliverer - Destinul Israelului si apropiata venire a Eliberatorului, Christ for the Nations Publ. Co., Dallas, Texas, pp. 28-30

Astfel, iată că până si antiecumenistii se pregătesc să se alăture evreilor lipsiti de pocăinta în a întâmpina un fals Mesia, pe Antihrist, spre deosebire de rămăsita fidelă a evreilor care Îl va primi pe Hristos atunci când se va reîntoarce pe pământ proorocul Ilie, asa cum ne învată Biserica Ortodoxă.

Deci, pe crestinul ortodox adevărat, care cunoaste profetiile referitoare la vremurile din urmă, nu-l vor impresiona relatările cutărui pastor protestant zis "harismatic", care îi spune: "ce extraordinar se manifestă Isus când ne deschidem inimile către EL. Nu e de mirare că acum oameni de toate credintele se pot ruga împreună".**

Pe el nu-l va impresiona catolicul penticostal, care spune că în prezent membrii tuturor confesiunilor "încep să privească peste gardurile care îi despart pe unii de ceilalti pentru a recunoaste pe fiecare fată chipul lui Iisus - Hristos".***

** Harold Bredesen, în Logos Journal, Jan, 1972, p.24

*** Kevin Ranaghan in Logos Journal, Nov, 1971, p.21

Dar care este "Hristosul", pentru care se alcătuiesc în întreaga lume aceste programe intensive de pregătire psihologică si chiar fizică? Este Acesta oare adevăratul nostru Dumnezeu si Mântuitor, Iisus Hristos, Care a întemeiat Biserica pentru mântuirea oamenilor? Nu cumva este el mai curând falsul Hristos care va veni în numele său (Ioan 5,43) si-i va reuni sub mâna sa pe toti acei care resping sau pervertesc învătătura Bisericii Celei Una, adică Biserica Ortodoxă?

Mântuitorul Însusi ne-a avertizat: Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo! Să nu-1 credeti. Căci se vor ridica hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putintă, si pe cei alesi. Iată, v-am spus de mai înainte. Deci, de vă vor zice vouă: iată este în pustie, să nu iesiti; iată este în cămări, să nu credeti. Căci precum fulgerul iese de la răsărit si se arată pănă la apus, asa va fi si venirea Fiului Omului (Matei 24, 23-27).

Cea de-a doua venire a lui Hristos va fi cu neputintă de confundat. Ea se va întâmpla deodată. Va veni din cer - Bărbati galileieni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus Care S-a înăltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati văzut mergând la cer (Fapte 1, 11) - si va hotărî sfârsitul acestei lumi. Nu poate exista nici un fel de."pregătire" pentru Hristos, în afară de aceea pe care si-o lucrează fiecare crestin ortodox prin căintă pentru păcatele lui, curătire, priveghere, si rugăciune. Cei care se "pregătesc" altfel pentru acest sfârsit, care spun că el este undeva "aici" - mai ales "aici" în Templul din Ierusalim - sau care predică pe "Isus vine curând", fără să mentioneze marile înselăciuni care preced venirea Sa, sunt vădit profetii ale lui Antihrist, falsul Hristos, care trebuie să vină mai întâi spre a ispiti lumea, inclusiv pe toti "crestinii" care nu sunt sau care nu devin cu adevărat ortodocsi.

Nu există nici un fel de "mileniu" viitor. Pentru cei vrednici să-l primească, "mileniul" apocaliptic (Apoc. 20,6) este chiar acum; este viata plină de har din Biserica Ortodoxă, de-a lungul acestei "mii de ani", ce desparte prima venire a lui Hristos, adică de la întrupare până la venirea lui Antihrist. Aceasta este învătătura ortodoxă a sfintilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Andrei al Cezareii, si a altor Sfinti Părinti*.

Faptul că protestantii âsteaptă venirea "mileniului" cândva în viitor, nu face alceva decât să întărească mărturisirea lor că în prezent ei nu îl trăiesc, i anume că ei se află în afara lui, adică în afara Biserici lui Hristos, al Cărui har dumnezeiesc nu l-au gustat.

* Vezi Arhiepiscopul Averky, Guide to the Study of the New Testament - Îndreptar pentru studiul Noului Testament - Partea a II-a (ruseste), Jordanville, NY., 1956, pp.434-438

D. Trebuie ca Ortodoxia să se alăture apostaziei?

Nici unul dintre cei care au studiat serios "miscarea harismatică" prin lucrările reprezentantilor ei de frunte, din majoritatea cărora am citat în cuprinsul acestei cărti, nu se mai poate îndoi de faptul că această "renastere" - în măsura în care poate fi numită "crestină" -, este în întregime protestantă prin originea, inspiratia, intentia, practica, "teologia" si scopul său. Nu avem de-a face decât cu o formă de "revivalism" protestant, fenomen ce retine doar câte o bucătică din ceea ce este în mod autentic crestin, dar substituie esenta Crestinismului cu o isterie emotională "religioasă", ale cărei victime cad în iluzia fatală că "s-au mântuit".

Dacă "renasterea harismatică" diferă de revivalismul protestant, atunci diferenta constă din aceea că prima îsi adaugă dimensiunea fenomenului cripto-spiritist, care îi conferă o notă obiectivă de spectaculos, pe care practica subiectivă revivalistă protestantă nu o posedă.

Nu negăm că o desteptare ortodoxă este foarte de dorit în zilele noastre, când multi crestini ortodocsi au pierdut duhul adevăratului crestinism, iar trăirea arzătoare si autentic crestină se vede într-adevăr mult prea rar. Viata în societatea contemporană a devenit prea confortabilă; viata lumească, mult prea atractivă. Pentru prea multi, Ortodoxia a devenit o chestiune de afiliere la o parohie sau organizatie bisericească si de îndeplinire "corectă" a unui ritualism exterior.

Este într-adevăr nevoie de o desteptare spirituală a Ortodoxiei. Dar ea nu poate apărea din rândurile "ortodocsilor harismatici". Acestia, în acord cu activistii "harismatici" din rândurile protestantilor sau romano-catolicilor, se găsesc în armonie deplină cu spiritul vremii. Ei nu se adapă de la izvoarele vii ale spiritualitătii patristice ortodoxe, ci preferă tehnicile revivaliste protestante la modă si se identifică cu cel mai important curent al "crestinismului" apostat si sincretist de astăzi de factură ecumenică.

"Desteptări" ortodoxe autentice au existat si în trecut. Ne gândim la Sfântul Cosma din Aitolia, care, în Grecia secolului XVIII, mergea din sat în sat, îndemnându-i pe oameni să se întoarcă la adevărata trăire crestină a părintilor lor; sau la Sfântul Ioan de Kronstadt din propriul nostru secol, care ducea lumina lui Hristos în mijlocul orăsenilor din St. Petersburg.

Avem apoi multimea duhovnicilor monahi ortodocsi, care, prin viata lor autentic "plină de duh", au lăsat generatiilor de monahi si de mireni din urma lor adevărata învătătură crestină a vietii. Ne gândim la Sfântul Simeon Noul Teolog din secolul X sau la Sfântul Serafim de Sarov din secolul XIX, din Rusia. Sfântul Simeon este răstălmăcit de "harismaticii" ortodocsi, care nu par să-si dea seama că Duhul de care vorbea Sfântul este cu totul diferit de al lor. Sfântul Serafim este fără exceptie citat prin pasaje rupte din context, cu scopul de a minimaliza accentul pe care el îl pune pe necesitatea apartinerii de Biserica Ortodoxă, pentru a putea avea cu adevărat o viată dubovnicească.

In "convorbirea" Sfântului Serafim de Sarov cu mireanul Motovilov despre "dobândirea Duhului Sfânt", acest Sfânt ne spune: "Harul Duhului Sfânt, care ne este dăruit tuturor celor credinciosi prin taina Sfântului Botez, este pecetluit cu taina Mirungerii pe părtile principale ale trupului omenesc, asa cum a rânduit Sfânta Biserică păstrătoarea din veac a acestui har". Si iarăsi: "Domnul îi ascultă la fel si pe monah si pe mirean, cu conditia ca amândoi să fie ortodocsi".

Ca miscare opusă adevăratei spiritualităti crestin-ortodoxe, "renasterea harismatică" nu este decât partea expperien ială a modei "ecumenice" dominante - a acestui ecumenism care schimonoseste Crestinismul si îl trădează pe Hristos si Biserica Lui. Niciodată un "ortodox. harismatic" nu va obiecta la apropiata "unire" dintre chiar acei protestanti si romano-catolici cu care, asa cum intonează si cântecul "harismatic" interconfesional, ei se află deja "uniti în spirit, uniti în Domnul" si care le conduc si le inspiră experienta "harismatică".

Trebuie atunci să se stie că "duhul" care inspiră "renasterea harismatică" este duhul lui Antihrist, sau mai precis, al acelor "duhuri demonice" ale vremurilor din urmă, si că "minunile" lor pregătesc lumea pentru falsul Mesia.

E. "Copii, este ceasul de pe urmă"

(I Ioan 2,18)

Dumnezeu a păstrat în lume, ca si în zilele proorocului Ilie, sapte mii de bărbati care nu si-au plecat genunchiul înaintea lui Baal (Rom. 11,4), adică un număr necunoscut de adevărati crestini ortodocsi, care nu sunt morti din punct de vedere duhovnicesc. Ei nu se lasă purtati de curentul general de apostazie si nici de falsele "desteptări", ci îsi continuă drumul ancorati în credinta sfântă si mântuitoare a Bisericii Ortodoxe, transmise lor de Sfintii Apostoli printr-un sir neîntrerupt de Sfinti Părinti, observând cu atentie semnele timpului si călătorind pe poteca strâmtă a mântuirii.

Dar în afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creste cu repeziciune. Judecând după ultimele stiri "religioase", este posibil ca "renasterea harismatică" să nu fie decât începutul timid al unei adevărate "ere a minunilor". Multi protestanti care si-au dat seama de frauda "renasterii harismatice" acceptă acum ca "adevărată" spectaculoasa "renastere" din Indonezia unde, ni se spune, au loc în realitate "chiar minunile care se relatează în faptele Apostolilor".

Acolo, în doar trei ani, 200.000 de păgâni s-au convertit la protestantism în conditii constant miraculoase: Nimeni nu întreprinde nimic fără o obedientă absolută fată de "vocile" si "îngerii" care apar în mod constant si citează din Scriptură, mentionând si numărul versetului; apa se transformă în vin de fiecare dată când slujba protestantă prevede împărtăsire; forme de mâini apar din senin pentru a distribui hrana miraculoasă celor flămânzi; o întreagă ceată de draci este văzută părăsind un sat păgânesc pentru că "unul mai puternic"; ("Isus") a venit să le ia locul. "Crestinii" practică o "numărătoare inversă" pentru păcătosul care nu vrea să se pocăiască, iar când ajung la "zero" respectivul moare; copiii sunt învătati cântece si imne protestante de către voci care se aud din senin (si care repetă cântecele de câte douăzeci de ori, asa încât copiii să le tină minte); "banda magnetică a lui Dumnezeu" înregistrează cântecul unui cor de copii si îl redă apoi din aer în urechile acelorasi copii uluiti ; foc se coboară din cer si arde icoane catolice ("Domnul" indonezian este foarte anti-catolic); au fost vindecati 30000 de oameni; "Hristos" apare din cer si "cade" peste grupuri de persoane pentru a le vindeca; indivizii sunt transportati miraculos din loc în loc si merg pe apă; evanghelistii sunt călăuziti de lumini noaptea si umbriti de nori ce călătoresc în urma lor ziua, iar mortii învie*.

* Vezi Kurt Koch, The Revival in Indonesia, Kregel Publications, 1970, si Mel Tari, Like a Mighty Wind. Creation House, Carol Stream, III,1971

Este interesant să aflăm că în anumite părti ale "revivalismului" indonezian, "vorbirea în limbi" lipseste aproape total si este chiar interzisă (desi este prezentă în multe locuri), mediumismul părând a fi înlocuit de interventia directă a spiritelor căzute. Se prea poate ca acest nou "revivalism", mai puternic decât penticostalismul, să fie o formă mai avansată a aceluiasi fenomen "spiritual" (asa cum penticostalismul însusi este o formă superioară de spiritism) si să vestească iminenta zilei de spaimă în care, asa cum proclamă si "vocile" si "îngerii" din Indonezia, "Domnul" vine curând - căci noi stim că Antihrist va dovedi lumii că este "Hristos" prin aceea că va face "minuni" ca cele povestite mai sus.

Într-o epocă de întuneric si înselăciune aproape universale, când pentru cei mai multi "crestini" Hristos a devenit tocmai ceea ce învătătura ortodoxă denumeste Antihrist, Biserica Ortodoxă a lui Hristos este singura care păstrează si comunică harul lui Dumnezeu. Aceasta este comoara fără de pret a cărei existentă chiar lumea asa-zisă crestină nici măcar nu o bănuieste. Căci lumea "crestină" dă mâna cu fortele întunericului pentru a-i însela pe credinciosii Bisericii lui Hristos, care sunt destul de orbi încât să creadă că "numele lui Iisus" îi va salva chiar din mijlocul apostaziei si blasfemiilor în care trăiesc si pe care le acceptă, nepăsători la înfricosatul avertisment al Domnului: Multi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit si nu în numele Tău am scos demoni si nu în numele Tău minuni multe am făcut? Si atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtati-vă de la Mine cei ce lucrati fărădelegea (Matei 7,22-23).

Sfântul Apostol Pavel continuă si el acelasi avertisment despre venirea lui Antihrist cu această poruncă: Deci dar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati învătat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2,15). Sunt unii care vă tulbură si voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, si acum vă spun iarăsi: Dacă vă propovăduieste cineva altceva decât ati primit să fie anatema! (Gal.1,7-9)

Răspunsul ortodox la fiecare nou "revivalism" si chiar la "revivalismul" final si teribil al lui Antihrist este această Evanghelie a lui Hristos, pe care singură Biserica Ortodoxă a păstrat-o neschimbată, prin Sfânta Traditie a Sfintilor Părinti în linie neîntreruptă de la Hristos si Apostolii Săi si prin darul Duhului Sfânt. Pe acesta singură Biserica Ortodoxă îl împărtăseste si numai celor credinciosi, care sunt

"RENASTEREA HARISMATICA" CA SEMN AL VREMILOR 2

2. RELIGIA VIITORULUI

Pentru starea spirituală a umanitătii contemporane este profund semnificativ faptul că experientele "harismatice" si de "meditatie" prind din ce în ce mai mult teren printre "crestini". Acesti asa-zisi crestini sunt indubitabil sub influente religioase extrem orientale. Dar aceasta ca rezultat a ceva cu mult mai fundamental: pierderea gustului si trăirii duhovnicesti a adevăratului Crestinism, singura cauză a fenomenului prin care un lucru atât de străin Crestinismului ca meditatia extrem orientală poate să pună stăpânire pe sufletele crestinilor.

Existenta centrată pe sine si care nu urmăreste altceva decât autosatisfactia, este atât de generalizată în viata "crestinilor" zilelor noastre, încât acestia practic nu mai au acces la întelegerea unei spiritualităti autentice. Iar când astfel de oameni întreprind totusi actiuni în vederea unei "vieti spirituale", o fac ca pe o altă formă de autosatisfactie. . Aceasta se vede clar din idealul religios total fals, atât al miscării "harismatice", cât si al diferitelor forme de "meditatie crestină": toate promit (si acordă imediat) experiente si "simtiri de multumire" si "pace".

Dar acesta nu este câtusi de putin idealul crestin, a cărui definitie esentială este tocmai războiul neîncetat împotriva diavolului si a patimilor. "Multumirea" si "pacea" propovăduite de miscările "spirituale" contemporane sunt în modul cel mai evident produsul înselăciunii diavolesti, al multumirii de sine, ceea ce înseamnă moarte pentru o viată duhovnicească orientată spre Dumnezeu.

Toate aceste forme de "meditatie crestină", majoritatea de provenientă păgână orientală, operează exclusiv la nivelul psihic si nu au absolut nimic în comun cu trăirea crestină. Trăirea crestină constă din a lupta până la sânge împotriva patimilor, pentru dobândirea vesnicei Împărătii ceresti, care nu se poate instaura desăvârsit decât la sfârsitul acestei lumi temporale. Iar adevăratul luptător crestin nu-si slăbeste vigilenta si nu-si află linistea, nici măcar atunci când pregustă din binecuvântările vesnice, ce i-ar putea fi dăruite încă din această viată. Pe când religiile orientale, cărora Împărătia cerurilor nu le-a fost descoperită, luptă pentru a obtine simple stări psihice, care încep si sfârsesc în viata de aici.

În era noastră de apostazie care precede venirea lui Antihrist, satana a fost dezlegat pentru o vreme (Apoc. 20,7) pentru a lucra minuni mincinoase, care nu i-au fost îngăduite în timpul "celor o mie de ani" de har în Biserica lui Hristos (Apoc. 20,3) si pentru a câstiga pentru sine, în recolta lui drăcească, acele suflete care "n-au primit iubirea adevărului" (II Tes. 2,10). Putem spune că vremea lui Antihrist este cu adevărat aproape, prin chiar faptul că această "recoltă" satanică se strânge acum nu atât, din rândurile popoarelor păgâne, cât dintre rândurile crestinilor care au pierdut dulceata Crestinismului.

Tine chiar de natura lui Antihrist să prezinte împărătia satanei, ca si când ar fi a lui Hristos. Miscarea "harismatică" contemporană si "meditatia crestină", ca si "noua constiintă religioasă", cu care formează corp comun, sunt înainte-mergătoare religiei viitorului, religia umanitătii de pe urmă, religia lui Antihrist. Iar scopul lor "spiritual" de căpetenie este să facă accesibile tuturor crestinilor initieri satanice, care până acum erau restrânse doar în lumea păgână.

Să zicem că aceste "experiente religioase" sunt încă cel mai adesea căutări de natură experimentală si făcute orbeste, ce contin tot atâta autoînselare de ordin psihic, pe cât sunt de autentice în riturile lor de initiere demonică; fără îndoială, nu toti cei care au "meditat" cu succes sau care cred că au primit "botezul duhului" au fost si initiati în împărătia lui Satan. Dar, în pofida acestor aspecte aparent linistitoare, acesta este scopul acestor experiente si nu există nici cea mai mică îndoială că tehnicile de initiere. vor deveni din ce în ce mai eficace pe măsură ce, omenirea devine mai pregătită pentru ele prin atitudinea de pasivitate si deschidere la noile "experiente religioase" care îi sunt inculcate prin aceste miscări.

Dar cum a ajuns umanitatea - si fireste crestinătatea - la o asemenea stare disperată?

Desigur, nu din cauza închinării pe fată la satana, care este întotdeauna limitată la un număr destul de mic de oameni. Este vorba mai curând de ceva cu mult mai subtil, dar cu atât mai înspăimântător pentru crestinul ortodox constient: s-a pierdut din parte harul lui Dumnezeu, ca o consecintă imediată a slăbirii credintei si a pierderii gustului crestinismului autentic.

În Occident este un fapt incontestabil că harul lui Dumnezeu s-a pierdut cu multe secole în urmă. Romano-catolicii si protestantii de astăzi nu cunosc puterea harului dumnezeiesc. De aceea nu ne mirăm că ei nu sunt capabili să-l deosebească de înselătoriile drăcesti. Dar vai! Succesul falsului spiritual, chiar printre crestinii ortodocsi de astăzi, dă la iveală cât de mult, chiar si acestia, au pierdut mireasma adevăratului crestinism., Deci nici ei nu mai sunt capabili să distingă între adevăratul crestinism si pseudo-crestinism. De prea multă vreme crestinii ortodocsi iau de-a gata comoara nepretuită a credintei lor si neglijează să pună în practică o învătătură alcătuită din aurul cel mai curat.

Câti dintre crestinii ortodocsi au măcar cunostintă de existenta textelor de bază ale spiritualitătii ortodoxe, care ne învată tocmai cum să distingem spiritualitatea autentică de cea falsă, texte care arată viata si învătăturile sfintilor îmbunătătiti care au obtinut într-o măsură bogată harul lui Dumnezeu încă din această viată? Câti dintre ei si-au însusit învătătura cuprinsă în Lavsaicon, în Scara Sfântului Ioan Scărarul, în Omiliile Sfântului Macarie, în Vietile purtătorilor de Dumnezeu Părinti ai pustiei, în Războiul nevăzut, în cartea Viata mea în Hristos, a Sfântului Ioan de Kronstadt si în multe alte cărti ortodoxe?

În Viata marelui Părinte al pustiei egiptene, Sfântul Paisie cel Mare (19 iunie) găsim un exemplu viu - cât de usor se poate pierde harul lui Dumnezeu.

Un ucenic al său mergea odată către oras să-si vândă acolo rucodelia sa (obiecte lucrate cu mâinile sale). Pe cale a întâlnit un evreu, care, văzându-i simplitatea, a început să-l ispitească, zicându-i: "Iubitule, cum crezi tu într-un simplu om răstignit, care nu este nicidecum Mesia cel asteptat? Nu este El acela, ci altul va veni". Ucenicul, având o minte mai slabă si o inimă simplă, începu să asculte aceste cuvinte si ajunse până la a rosti: "Poate că ceea ce spui tu este adevărat".

Când s-a întors în pustie, Sfântul Paisie si-a întors fata de la el si nu a voit să-i adreseze nici un cuvânt. La urmă, după multe rugăminti ale ucenicului, Sfântul îl întrebă: "Tu cine esti? Nu te cunosc pe tine! Acel ucenic al meu era crestin si avea asupra lui harul Sfântului Botez, dar la tine nu văd aceasta. Dacă tu vei fi fiind cu adevărat ucenicul meu, atunci harul Sfântului Botez te-a părăsit si chipul de crestin nu mai este în tine".

Ucenicul îi povesti cu lacrimi convorbirea cu evreul, iar Sfântul răspunse: "Sărace! Ce poate fi mai rău si mai necurat decât asemenea cuvinte prin care tu te-ai lepădat de Hristos si de Sfântul Botez? Acum mergi si plânge-ti păcatul, căci cu mine nu mai poti fi; numele tău s-a scris împreună cu cei care s-au lepădat de Hristos, cu care împreună vei fi judecat si chinuit".

Auzind această judecată, ucenicul se cutremură si se aruncă la picioarele bătrânului său, rugându-l să nu-l lepede de la rugăciunile sale. Sfântul, cuprins de milă, se închise în chilia lui si rugă cu lacrimi pe Dumnezeu să ierte păcatul ucenicului său. Dumnezeu ascultă ruga Sfântului si îl învrednici de semnul iertării si milostivirii Sale asupra ucenicului.

Atunci Sfântul îl chemă pe ucenic la sine si-i spuse: "Copile, vino si dă slavă lui Hristos Dumnezeu împreună cu mine, căci duhul cel necurat al hulei s-a dus de la tine, iar Duhul Sfânt de la Sfântul Botez străluceste iar peste capul tău. De acum păzeste-te, ca nu cumva din lene si nepăsare dusmanul să te atace iar si, biruindu-te, să te arunce în focul gheenei".

Este semnificativ că miscările "harismatice" si "de meditatie" au prins rădăcină tocmai printre "crestinii ecumenisti". Trăsătura de bază a protestantilor ecumenisti este următoarea: că Biserica Ortodoxă nu este singura Biserică a Iui Hristos, una si adevărată; că harul lui Dumnezeu este prezent si în alte confesiuni "crestine", si chiar în interiorul religiilor necrestine; că ceea ce Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe numesc calea cea strâmtă a mântuirii nu este decât "una dintre multele căi", care toate duc la mântuire, si că practicile credintei cuiva în Hristos sunt de mică importantă, precum si apartenenta la o anumită confesiune.

Este adevărat, nu toti ortodocsii care iau - parte la întrunirile interconfesionale ecumenice cred întru totul asa (desi lucrul este cu sigurantă adevărat despre protestanti si romano-catolici), dar prin simpla lor participare la astfel de întruniri, care, desigur, prevăd rugăciuni comune cu cei care cred gresit în Hristos si Biserica Sa, adresează implicit ereticilor cu care se află împreună aceleasi cuvinte ca si ucenicul din pildă: "Poate că ceea ce spuneti voi este adevărat". Nici nu este nevoie de mai mult pentru ca un crestin ortodox să piardă harul lui Dumnezeu. Si câtă nevointă îi trebuie pentru a-L câstiga înapoi!

Deci, cu atât mai mult crestinul ortodox trebuie să umble în fata lui Dumnezeu cu frică si cutremur, din grija de a nu pierde harul Său, care nu este nicidecum dăruit tuturor, ci numai celor care tin dreapta credintă, care duc o viată de luptă duhovnicească cu păcatul si care păzesc cu tărie comoara harului dumnezeiesc ce-i duc la cer.

Cu atât mai mult trebuie să lupte astfel crestinii din ziua de azi, care sunt înconjurati din toate părtile de un crestinism fals, care are propriul său arsenal de experiente ale "harului" si "Duhului Sfânt", putând cita pe de rost din Sfânta Scriptură si din Sfintii Părintii, pentru a-si "întări" propriile erezii! Cu sigurantă trăim vremurile de pe urmă, când înselăciunea este atât de subtilă încât amăgeste, de este cu putintă, si pe cei alesi (Matei 24,24).

Falsii prooroci ai timpurilor noastre anuntă cu glas din ce în ce mai puternic apropierea "noii ere a Duhului Sfânt", a "noii Cincizecimi", a "punctului Omega". Este exact ceea ce se numeste, în adevăratele profetii ale Bisericii Ortodoxe, domnia lui Antihrist. Această profetie, tocmai acum în zilele noastre, începe să se împlinească, cu forta unei puteri demonice.

Întreaga atmosferă spirituală contemporană se încarcă cu puterea experimentelor de initiere demonică si aceasta, pe măsură ce "taina nelegiuirii" intră în faza penultimă, în care începe să posede sufletele oamenilor si, într-adevăr, nu numai pe ale lor, ci chiar pe ale celor alesi ai Bisericii lui Hristos, de-i va fi cu putintă.

Împotriva acestei "experiente religioase" de mare fortă, crestinii ortodocsi trebuie să se trezească si să se înarmeze cu adevărat, să devină pe deplin constienti de ceea ce înseamnă Ortodoxia crestină si în ce chip scopurile sale sunt total diferite de ale tuturor celorlalte religii, fie ele "crestine" sau necrestine.

Crestini ortodocsi, păstrati cu sfintenie harul ce vi s-a dat! Nu îngăduiti ca el să devină o chestiune de obisnuintă. Nu-l măsurati după măsura omenească si nu vă asteptati ca el să pară logic sau pe întelesul celor care nu sunt capabili să pătrundă nimic din ceea ce depăseste omenescul sau celor care cred că îl pot obtine altfel decât arată predania Sfintei Biserici a lui Hristos dintotdeauna. Căci adevărata Ortodoxie, în mod necesar, apare cu adevărat "nelalocul ei" în aceste vremuri satanice; o minoritate din ce în ce mai accentuată a celor dispretuiti si cam "nebuni", siliti să trăiască în mijlocul unei mase al cărei "revivalism" religios este inspirat de un cu totul alt fel de duh.

Noi însă să ne mângâiem cu cuvintele cele tari si sigure ale Domnului nostru Iisus Hristos: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărătia (Luca 12,32).

Fie ca toti crestinii ortodocsi să se întărească pentru marea bătălie care îi asteaptă, si să nu. uite niciodată că, în Hristos, victoria este deja a noastră. Căci El ne-a promis că portile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16,18) si că pentru cei alesi El va scurta zilele urgiei si strâmtorii celei de pe urmă (Matei 24,22). Si apoi, cu adevărat, dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră? (Rom. 8,31).

Chiar în mijlocul celor mai sălbatice ispite, nouă ni s-a poruncit: Îndrăzniti! Eu am biruit lumea (Ioan, 16: 33).

Să trăim deci si noi, asa cum au făcut-o toti adevăratii crestini înaintea noastră, cu certitudinea că toate cele ce se văd au un sfârsit si că Mântuitorul nostru va veni curând; căci Cel Ce mărturiseste acestea, zice: Da, vin curând! Amin! Vino, Doamne Iisuse! (Apoc. 22,20)

"RENASTEREA HARISMATICA" CA SEMN AL VREMILOR 3

"RENASTEREA HARISMATICA" UN SEMN AL VREMILOR 3

"Costa Deir luă microfonul si ne povesti cum i se frânge inima când se gândeste la Biserica Ortodoxă Greacă. El îi ceru părintelui episcopalian Driscoll să se roage ca să coboare Duhul Sfânt si în Biserica lor, asa cum coborâse în Biserica Catolică. În timp ce părintele Driscoll se ruga, Costa Deir plângea în microfon. După rugăciune urmă un lung mesaj în limbi si o interpretare la fel de lungă prin care eram înstiintati că rugăciunile fuseseră auzite si că Duhul Sfânt va sufla cu putere si va trezi Biserica Ortodoxă Greacă... În acest răstimp era atâta plânset si strigare în jurul meu, încât am început să mă retrag, nemairezistând din punt de vedere nervos... Si totusi m-am auzit spunând un lucru surprinzător: "Într-o bună zi, când toată lumea va sti că Duhul miscă Biserica Ortodoxă Greacă, să tinem minte că ne-am aflat aici în momentul în care a început". *

* Pat-King, in Logos Journal. sept. - oct. , 1971, p. 50. Acest "'jurnal harismatic international" nu trebuie confundat cu revista Logos a părintelui E. Stephanou (N. ed.)

*

Sase luni după evenimentul descris mai sus (care a avut loc la o întâlnre "harismatică" interconfesională la Seattle), comunitatea crestinilor ortodocsi începu într-adevăr să afle că "duhul harismatic" se miscă în Biserica Ortodoxă Greacă. Părintele Stephanou în revista Logos consemnează acest eveniment, care începuse să se manifeste deja într-un număr de parohii grecesti si siriene din America si acum se împânzea peste tot, fiind activ promovat de Părintele Eusebius.

După ce cititorul va parcurge descrierea acestui "duh" în paginile care urmează, descrierile apartinând reprezentantilor de frunte ai acestei miscări, el va vedea cum a pătruns acesta în lumea ortodoxă tocmai prin propaganda acerbă a unor astfel de "crestini interconfesionalisti".

O concluzie se desprinde cu sigurantă din relatarea de mai sus: spectaculoasa "renastere harismatică" la care suntem în prezent martori nu este atât un fenomen incontestabil de hiper-emotionalism si revivalism protestant, cat. mai ales rezultatul lucrării unui "duh" care poate fi invocat si. care poate face "minuni". Întrebarea la care ne vom strădui să răspundem în paginile ce urmează este următoarea: ce sau cine este acest duh?

Noi suntem avertizati, în calitatea noastră de crestini ortodocsi, că nu numai Dumnezeu are puterea de a face minuni, ci si diavolul. Si el e capabil de "minuni" prin care de fapt imită virtual oricare dintre minunile autentice ale lui Dumnezeu. Ne vom strădui deci în paginile ce urmează să cercăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu (1 Ioan 4, 1).

Vom începe cu o scurtă incursiune istorică, dat fiind că "renasterea harismatică" a pătruns în lumea ortodoxă prin confesiunile protestantă si catolică, care la rândul lor au primit-o de la sectele penticostale.

1. Miscarea penticostală în secolul XX

Desi are rădăcini încă în secolul trecut, Miscarea Penticostală modernă datează exact din ajunul Anului Nou 1900, la ora 7 seara. De câtăva vreme, preotul metodist Charles Parham din Topeka, statul Kansas, necăjit de ineficienta vădită a misiunii sale, începuse să studieze intensiv Noul Testament împreună cu un grup de studenti, cu scopul de a afla secretul puterii Apostolice. În final, studentii au dedus că acest secret constă în "vorbirea în limbi", care, credeau ei, însoteste întotdeauna în Faptele Apostolilor primirea Duhului Sfânt.

Plini de tensiune si entuziasm, Parham si discipolii săi au hotărât să se roage până când vor primi si ei "Botezul Duhului Sfânt", împreună cu vorbirea în limbi. Pe 31 decembrie 1900 ei s-au rugat de dimineata până seara fără nici un rezultat, până în momentul în care unei tinere i-a venit ideea că din tot efortul lor lipseste un element: "punerea mâinilor". Parham puse mâinile pe capul fetei si îndată ea începu să vorbească "într-o limbă necunoscută".

În următoarele trei zile avură loc multe asemenea "botezuri", inclusiv al lui Parham însusi si al altor doisprezece pastori de diverse confesiuni, care toate au fost însotite de vorbirea în limbi. În curând miscarea ajunse până la Texas, iar apoi avu un succes deosebit într-o bisericută frecventată de negri, în Los Angeles. De atunci încoace ea s-a răspândit în întreaga lume si se mândreste cu un număr de zece milioane de membri. .

Timp de o jumătate de secol, "Miscarea Penticostală" a rămas sectară, fiind primită pretutindeni cu ostilitate de către confesiunile traditionale. Totusi vorbirea în limbi a început să se manifeste treptat în chiar sânul acestor confesiuni, la început discret, până când în 1960, un preot episcopalian de lângă Los Angeles, făcu o mare publicitate acestui fapt, declarând public că a primit "Botezul Duhului Sfânt" si că vorbeste în limbi. După oarecare ostilităti initiale, "renasterea harismatică" câstigă aprobarea oficială sau neoficială a majoritătii confesiunilor si se împrăstie rapid atât în America, cât si în afara ei. Chiar odinioară rigida si exclusivista Biserică Catolică luă în serios miscarea spre sfârsitul anilor 1960, purtându-i de atunci stindardul cu mult entuziasm. În America, episcopii romano-catolici aprobară această miscare în 1969, iar cele câteva mii de catolici implicati atunci în ea, au sporit în doar o decadă la nenumărate sute de mii; ei se reunesc periodic în conferinte "harismatice" locale si nationale pe care le frecventează zeci de mii de oameni.

Tările romano-catolice europene au devenit si ele entuziast "harismatice", după cum o atestă conferinta "harismatică" din vara anului 1978 din Irlanda, la care au participat mii de preoti irlandezi. Nu mult înainte de moartea sa, Papa Paul al VI-lea a declarat, la întâlnirea cu o delegatie "harismatică", că si el este penticostal.

Care să fie explicatia unui succes atât de spectaculos al revirimentului "crestin" într-o lume occidentală care este vădit "post-crestină"? Fără îndoială că răspunsul poate fi dat dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, este vorba de un teren psihic foarte receptiv a milioane de "crestini" care constată că propria lor religie este lipsită de viată, suprarationalizată si de ordin aproape exclusiv exterior, lipsindu-i seva si puterea de convingere.

Pe de altă parte, avem fără îndoială de-a face cu un "duh" deosebit de puternic ce se ascunde în spatele acestei miscări si care este capabil, dacă găseste conditii prielnice, să producă o multitudine foarte variată de fenomene "harismatice", inclusiv vindecări, vorbiri în limbi, tălmăciri, profetii, la baza tuturor acestora aflându-se "botezul" cu, sau în, sau al, "Duhului Sfânt". Totusi ce este acest "duh"?

Este semnificativ faptul că cei care urmează "renasterii harismatice" cu miile nici măcar nu-si pun această întrebare. Propria lor experientă "baptismală" este atât de puternică pentru ei, precedată fiind de o atât de eficace pregătire psihologică sub forma unei rugăciuni si asteptări concentrate, încât ei nu se mai îndoiesc nici o clipă că ceea ce coboară în final peste ei si în ei nu poate fi decât Duhul Sfânt si că fenomenele pe care le experimentcază nu pot fi decât acelea descrise in Faptele Apostolilor.

De asemenea, întreaga atmosferă psihologică a miscării este deseori atât de unilaterală si de încărcată cu o stare apropiată de fanatism, încât a exprima orice îndoială la adresa ei este considerat ca o blasfemie la adresa Duhului Sfânt. Din sutele de cărti apărute deja pe această temă, doar câteva manifestă indoieli usoare cu privire la validitatea ei spirituală.

Pentru a obtine o idee mai clară asupra caracteristicilor distinctive ale "renasterii harismatice", vom examina câteva din mărturiile si practicile participantilor la ea, punându-le întotdeauna fată în fată cu învătătura Sfintei Ortodoxii. Cu putine exceptii, aceste mărturii vor fi culese din cărtile si revistele care fac apologia miscării, deci scrise de oameni favorabili ei, si care, evident, nu publică decât acele materiale care, cred ei, slujesc cauzei lor.

În continuare, nu ne vom referi doar la putine surse strict penticostale, preferând să ne ocupăm în special de mediile protestant, catolic si ortodox, si de marele succes pe care îl are '"renasterea harismatică" în aceste medii.

2. Spiritul "ecumenist" al "Renasterii Harismatice"

Înainte de a începe să cităm din declaratiile "harismatice", să atragem atentia pentru început asupra unui aspect de bază al Miscării Penticostale propriu-zise, care aproape întotdeauna este trecut sub tăcere de către autorii "harismatici". Si anume, că există un număr uluitor de secte penticostale, de o mare varietate, fiecare avându-si propriile accente doctrinare, si multe dintre ele nefiind în comuniune unele cu celelalte. Există "Adunările lui Dumnezeu", "Bisericile lui Dumnezeu", reuniuni "penticostale" si "ale sfinteniei", grupuri "După Evanghelie" etc., multe dintre ele împărtite în subsecte mai mici.

Deci este vădit lucru, că "duhul" care inspiră o asemenea anarhie nu poate fi în nici un caz unul al comuniunii si unitătii. El este în contrast diametral cu spiritul Bisericii Crestine Apostolice a primului veac, la care miscarea sustine că vrea să se întoarcă. Totul, în cadrul noii "miscări harismatice" ce a cuprins acum mai toate confesiunile, se discută mult despre "unitatea" pe care această nouă miscare o inspiră.

Dar despre ce fel de unitate este vorba? Cumva de adevărata unitate a Bisericii pe care Crestinismul Ortodox a păstrat-o nestirbită din secolul I si până în secolul al XX-lea? Sau de pseudo-unitatea Miscării Ecumenice care neagă până si existenta Bisericii lui Hristos?

Răspunsul la această întrebare îl anuntă clar cel care poate fi considerat "profetul" de frunte al penticostalismului secolului XX, anume David Du Plessis, care, în ultimii douăzeci de ani, a promovat activ vestile despre "Botezul Duhului Sfânt" printre confesiunile participante la Consiliul Mondial al Bisericilor. Si aceasta în urma îndemnului imperativ primit prin intermediul unei "voci", ce i-a fost adresat în anul 1951. Miscarea Penticostală din cadrul diferitelor biserici devine din ce în ce mai puternică si mai dinamică. Dar cel mai remarcabil este faptul că această renastere se regăseste mai ales în cadrul asa-ziselor societăti liberale, mult mai putin în sentimentul evanghelic si chiar deloc în cel fundamentalist al Bisericii Protestante.

Ultimele mentionate se constituie acum în opozitia cea mai vehementă fată de această glorioasă "renastere", căci trebuie să stim că Miscarea Penticostală si miscările moderniste ale Consiliului Mondial (al Bisericilor, n.- tr.) sunt acelea în care se manifestă cel mai cu putere duhul" (Du Plessis, p. 28).

Aceeasi este situatia si în cazul Bisericii Romano Catolice: "reînnoirea harismatică" apare tocmai în cercurile "liberale", cu rezultate imediate în avântul ecumenismului pe care îl îmbrătisează această Biserică si cu tot soiul de experimente în cadrul serviciului liturgic (cum ar fi acompaniamentele la chitară etc.) Catolicii mai traditionalisti sunt tot atât de ostili acestui curent ca si Protestantii radicali.

Că orientarea "renasterii harismatice" este puternic ecumenistă e dincolo de orice îndoială. Iată ce scrie Clarence Finsaas, pastor luteran "harismatic": "Pe multi îi surprinde faptul că Duhul Sfânt se poate manifesta în cadrul oricărei confesiuni crestine istorice... fie ea calvină sau arminiană* putin importă; esential este că Dumnezeu este mai presus decât credintele noastre si că nici una dintre confesiuni nu detine monopolul asupra Lui" (Christenson, p. 99). Iată ce declară si un pastor episcopalian despre "renasterea harismatică": "... din punct de vedere ecumenic ea este un mare succes, deoarece se realizează o remarcabilă unire a crestinilor de diferite confesiuni, si aceasta mai ales la nivelul parohiilor" (Harper, p. 17).

* se referă la doctrina lui Arminius, care sustine posibilitatea mântuirii tuturor, opusă celei calviniste a predestinării (n. tr.)

Periodicul "harismatic" californian Inter-Church Renewal (Reînnoirea interconfesională) este plin de astfel de declaratii de "unire": "Întunericul vremilor apuse s-a risipit, iar astăzi călugărita romano-catolică si un protestant se pot iubi reciproc cu o iubire nouă si ciudată", care dovedeste că "vechile bariere confesionale se prăbusesc. Superficialele diferente doctrinare sunt date la o parte, astfel încât toti credinciosii să se poată uni în Duhul Sfânt".

Preotul ortodox Eusebius Stephanou crede că "această revărsare a Duhului Sfânt trece dincolo de granitele confesionale... Duhul lui Dumnezeu lucrează ... atât în interiorul cât si, în exteriorul Bisericii Ortodoxe" (Logos, ian. 1972, p. 12).

În acest punct, crestinul ortodox vigilent, care nu uită nici o clipă că trebuie să "cerce duhurile", se va găsi pe un teren familiar, presărat cu cliseele ecumeniste obisnuite. Mai ales să remarcăm această "revărsare a Duhului Sfânt", care apare în exteriorul Bisericii Ortodoxe, exact ca Miscarea Ecumenică însăsi; cei care o adoptă nu fac altceva decât să urmeze unei mode care a ajuns la maturitate în exteriorul Bisericii lui Hristos.

Deci ce pot să-i învete cei care se află în afara Bisericii lui Hristos pe crestinii ortodocsi? Nu putem să negăm că, uneori, spre rusinea noastră, catolicii si protestantii sunt mai zelosi în participarea la biserică, la activitătile misionare, la rugăciunea împreună, la citirea din Sfânta Scriptură etc. Chiar din interiorul credintei lor gresite, catolicii, protestantii si sectantii îi fac de rusine pe ortodocsi prin aceea că se străduiesc mai mult să se facă plăcuti lui Dumnezeu decât multi dintre ortodocsi, în conditiile în care cei din urmă sunt singurii care au păstrat plinătatea crestinismului apostolic.

Deci, ortodocsii ar face bine să ia exemplu de la celelalte denominatiuni si să reînvieze bogătiile spirituale ale propriei lor Biserici, pe care încă nu reusesc să o scoată din lenea duhovnicească si din obiceiurile cele rele. Cele spuse acum se referă la partea omenească a credintei, la eforturile umane care se cheltuiesc în activitătile religioase, fie ea credinta cuiva justă sau nu.

"Miscarea harismatică" însă pretinde că se află în contact cu Dumnezeu si că a găsit mijloacele primirii Duhului Sfânt, adică ale revărsării harului lui Dumnezeu. Si totusi Biserica, si nimic altceva (sau altcineva), este aceea pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a hotărât-o ca mijloc de dăruire a harului către oameni. Să credem prin urmare că Biserica este actualmente înlocuită de vreo "nouă revelatie" capabilă să transmită harul din afara Bisericii, prin vreun grup de oameni, care, probabil, cred în Hristos, dar care nu au nici o idee sau experientă personală a Sfintelor Taine instituite de El si nici o legătură de continuitate cu Sfintii Apostoli si urmasii lor, pe care El i-a ales pentru a săvârsi aceste Taine? Hotărât că nu. Este la fel de sigur astăzi, ca si în primul secol crestin, că darurile Duhului Sfânt nu se descoperă în cei ce se află în afara Bisericii.

Marele Părinte bisericesc din secolul XIX, Episcopul Teofan Zăvorâtul si toti Sfintii Părinti, spun clar că darurile Duhului Sfânt sunt transmise "tocmai prin Taina Mirungerii, care a fost introdusă de Sfintii Apostoli în locul punerii mâinilor". Din Faptele Apostolilor învătăm că la început Taina Mirungerii se săvârsea prin punerea mâinilor. "Noi toti cei care am fost botezati si mirunsi avem darul Sfântului Duh .... chiar dacă El nu este activ în toti. Biserica Ortodoxă are însă la îndemână mijloacele de activare a acestui dar, si în afara lor nu mai există nici o altă cale... Fără Taina Mirungerii, asa cum a fost înainte de ea punerea mâinilor de către Sfintii Apostoli, Sfântul Duh nu se pogoară si nu se va pogorî niciodată, peste nimeni!".*

* Episcopul Teofan Zăvorâtul, Ce este viata duhovniceasca, N. Y., Jordanville, 1962, pp. 247-8, în ruseste N. ed.). Părintele Eusebius Stephanou (Logos, ian., 1972, p. 13) încearcă să justifice "receptarea Duhului Sfânt" si in afara Bisericii citând exemplul casei lui Cornelie Sutasul (Fapte, 10) care a primit Duhul Sfânt înainte de a se boteza. Dar diferenta dintre cele două cazuri este crucială: primirea Duhului Sfânt de către Cornelie si casa sa a fost un semn că ei trebuie să se unească cu Biserica prin Sfântul Botez, în timp ce contemporanii nostri penticostali se întăresc, prin propria lor experientă, în înselăciunea ca nu există o unică si mântuitoare Biserică a lui Hristos.

Într-un cuvânt, când vorbim de "renasterea harismatică", vorbim de fapt de un nivel nou si mai adâncit, "spiritual", al ecumenismului. Adică fiecare crestin "se reînnoieste" în propria sa traditie, dar în acelasi timp se uneste în mod obscur (doar este "aceeasi experientă", nu-i asa?) cu alti "crestini" la fel de "reînnoiti" în propriile lor traditii, care toate contin diferite grade de erezie si abateri!

Acest relativism mai conduce si la o deschidere completă fată de practici religioase fără precedent.

Toate acestea ajung la punctul culminant în viziunea supraecumenistă a unui "profet" penticostal de frunte, care declară că multi penticostali "au început să aibă vie în fata ochilor posibilitatea ca această miscare să devină însăsi Biserica lui Hristos la sfârsitul veacurilor..."

Să ne îndreptăm acum privirea dincolo de teoriile ecumeniste si de practicile penticostalismului pentru a vedea ce anume inspiră cu adevărat si dă putere "renasterii harismatice". Este vorba de experienta reală a puterii "duhului".

3. "Vorbirea în limbi"

Dacă studiem cu atentie toate afirmatiile "miscării harismatice", descoperim că această miscare seamănă foarte bine cu multe miscări sectare din trecut, prin aceea că se bazează, mai ales, sau chiar exclusiv pe exagerarea oarecum bizară a unei singure laturi doctrinare sau a unei singure practici religioase. De data aceasta se exagerează un aspect specific, aspect pe care sectantii timpurilor trecute nu l-au considerat asa de esential. Este vorba de vorbirea în limbi.

Potrivit constitutiei diferitelor secte penticostale, "botezul cu Duhul Sfânt al credinciosilor este dovedit cu semnul imediat, concret si vizibil al vorbirii în alte limbi" (Sherill, p. 79). Si nu numai că acesta este primul semn al convertirii la o sectă sau orientare penticostală: potrivit celor mai autorizate surse penticostale, această practică trebuie neapărat mentinută, altfel "duhul" se poate pierde. Căci spune David Du Plessis: "Practica rugăciunii în limbi trebuie continuată si sporită în viata particulară a celor care sunt botezati în Duhul; fără ea celelalte manifestări ale Duhului, fie nu mai apar, fie încetează cu desăvârsire" (Du Plessis, p. 89).

Ca si un oarecare protestant, multi mărturisesc că limbile "au devenit acum un ingredient esential al vietii mele de rugăciune" (Lillie,p. 50). O carte pe această temă de provenintă romano-catolică afirmă mai cu precautie că, dintre "darurile Sfântului Duh", limbile "sunt adesea dar nu întotdeauna primele care se dobândesc. Pentru multi ele devin astfel un prag dincolo de care se obtin darurile si roadele Duhului Sfânt" (Ranaghan, p. 19).

Iată exagerarea despre care vorbeam la început, exagerare care lipseste din Noul Testament, unde importanta vorbirii în limbi este minoră, ea fiind un semn al pogorârii Sfântului Duh la ziua Cincizecimii (Fapte, 2) si încă cu alte două ocazii (Fapte 10 si 19). După primul sau cel mult al doilea secol de la Hristos, nici un text ortodox nu mai înregistrează vorbirea în limbi, ea nemaifiind pomenită nici de marii Părinti din pustia egipteană, care erau atât de covârsiti de darurile Duhului Sfânt, încât deveniseră făcători de minuni până la a învia si mortii.

Atitudinea ortodoxă cu privire la adevărata vorbire în limbi poate fi rezumată prin cuvintele Fericitului Augustin (Omilii la Ioan 6,10): "În timpurile de la început, Duhul Sfânt se revărsa peste cei ce credeau, iar ei vorbeau în limbi pe care, nu le învătaseră, căci Duhul le dădea lor să grăiască. Acestea erau semne adaptate la acele vremi. Căci cu dreptate trebuia să fie acest semn al Duhului Sfânt pentru toate limbile, pentru a se arăta Evanghelia lui Hristos la toate neamurile si în toate limbile de pe fata pământului. Acea vorbire în limbi a fost un semn al lui Dumnezeu, care mai apoi însă a trecut".

Si parcă adresându-se penticostalilor din ziua de astăzi, care adaugă acestui semn suprema importantă, Fericitul Augustin zice: "Să ne asteptăm atunci ca cei peste care îsi pun mâinile preotii Bisericii să înceapă a vorbi în limbi? Sau vă asteptati cumva ca acesti copii peste care tocmai ne-am pus mâinile să înceapă a vorbi în limbi? Iar dacă ei nu au vorbit în limbi, veti avea oare inimi atât de învârtosate si perverse încât să credeti că nu ati primit Duhul Sfânt?"

Penticostalii zilelor noastre îsi justifică vorbirea în limbi, bazându-se mai ales pe întâia Epistolă a Sfântul Apostol Pavel către Corinteni, cap. 12-14. Dar Sfântul Pavel a scris acel pasaj tocmai pentru că "limbile" deveniseră pricină de dezordine în Biserica din Corint. Si chiar dacă nu interzice practica lor, el cu sigurantă le micsorează importanta. Deci acest pasaj ar trebui să descurajeze, nicicum să încurajeze revigorarea contemporană a "limbilor", mai ales atunci când se descoperă (după cum recunosc însisi penticostalii) că mai există si alte căi de dobândire a vorbirii în limbi în afară de Duhul Sfânt!

În calitatea noastră de crestini ortodocsi, noi stim cu sigurantă că vorbirea în limbi, ca dar autentic al Duhului Sfânt, nu poate să se manifeste la cei care sunt în afara Bisericii lui Hristos. Si cum "alte surse" ale acestei "vorbiri în limbi" există, să încercăm să vedem care sunt ele, luându-ne după caracteristicile pe care le îmbracă acest fenomen contemporan.

Căci dacă am devenit mai vigilenti constatând importanta exagerată pe care penticostalii contemporani o acordă "limbilor", trebuie neapărat să ne intereseze examinarea circumstantelor prin care apar ele.

Departe de a fi dăruite liber si spontan, fără amestecul omului - asa cum s-ar cuveni unor adevărate daruri ale lui Dumnezeu -, vorbirea în limbi poate fi provocată, având prin urmare un caracter previzibil, de o anumită tehnică a "rugăciunii" concentrate în grup, însotită de cântări protestante, care creează o atmosferă psihică foarte sugestivă ("Vine! El vine! "), care culminează cu o "punere a mâinilor", si care alteori nu constă decât din purul efort fizic de a repeta la nesfârsit anumite cuvinte (Koch, p. 24), sau chiar sunete dezarticulate.

O persoană a recunoscut că, asemenea multor altora, după ce a vorbit în limbi, "rosteam adesea silabe fără sens în efortul de a-mi provoca fluxul rugăciunii în limbi" (Sherill, p. 127); eforturi care, departe de a fi descurajate, sunt recomandate cu zel de către penticostali. "A scoate sunete pe gură nu înseamnă, desigur, "a vorbi în limbi", dar acest gest poate constitui un act onest de credintă, pe care Duhul Sfânt îl va onora dăruindu-i acelei persoane puterea de a vorbi într-o altă limbă" (Harper, p. 11).

Un alt pastor protestant spune: "Se pare că greutatea initială de a vorbi în limbi nu este altceva decât constiinta că tu esti acela care trebuie "să vorbească" în continuare, cu orice pret... Primele silabe si cuvinte pot să-ti sune ciudat la ureche. Ele pot fi rostite cu greutate sau pot fi chiar nearticulate. E posibil să crezi chiar că le inventezi. Dar în măsura în care vorbesti fără oprire si cu credintă... Duhul va alcătui pentru tine o limbă de rugăciune si de laudă (Christenson, p. 130).

Un "teolog" iezuit ne povesteste cum a pus el în practică aceste sfaturi: "După micul dejun am simtit că ceva mă trage aproape irezistibil către capela unde m-am asezat să mă rog. Luându-mă după descrierea lui Jim, despre cum a primit el darul limbilor, am început să rostesc încet, numai pentru mine: "La, la, la, la". Spre marea mea uluire a urmat o miscare rapidă a limbii si buzelor însotită de un sentiment extraordinar de devotiune interioară" (Gelpi, p. 1).

Care crestin ortodox cu mintea trează ar putea să confunde aceste periculoase jocuri psihice cu darurile Sfântului Duh?! Căci lipseste cu desăvârsire din această practică orice urmă de crestinism, orice urmă de duhovnicie. Ne aflăm mai curând în zona mecanismelor psihice care pot fi declansate cu ajutorul unor tehnici psihofizice foarte precise, între care "vorbirea în limbi" pare să tină pozitia cheie de "buton", oarecum, care deschide usa spre această zonă.

Oricum ar fi, sfera experientelor cu pricina nu are nici un fel de asemănare cu darul duhovnicesc al vorbirii în limbi, asa cum este el descris în Noul Testament, el apropiindu-se mult mai mult de "vorbirea în limbi" de tip samanist, practicată în religiile primitive, în care samanul sau vraciul-vrăjitor dispune de o anumită tehnică pentru a intra în transă si de a transmite astfel mesajul unui oarecare "dumnezeu" către om (sau invers), într-o limbă pe care nu a învătat-o. (Vezi Burdick, pp. 66-67).

În paginile care urmează vom întâlni experiente "harismatice" atât de sinistre, încât comparatia cu samanismul nu va mai părea poate atât de exagerată, mai ales dacă tinem cont de faptul că samanismul primitiv nu este decât expresia particulară a unui fenomen "religios" care, departe de a fi străin Occidentului contemporan, joacă, dimpotrivă, un rol major în vietile multora dintre "crestinii" zilelor noastre: este vorba despre mediumism.

"RENASTEREA HARISMATICA" CA SEMN AL VREMILOR 4

4. Mediumismul "crestin"

Un studiu foarte atent si obiectiv asupra fenomenului "vorbirii în limbi" l-a realizat pastorul luteran german Dr. Kurt Koch (The Strife of Tongues - Gâlceava Limbilor). După ce a examinat sute de cazuri de manifestare a acestui "dar", el a ajuns la concluzia, bazată pe argumente scripturistice, că doar patru din aceste cazuri ar putea fi cele descrise în Faptele Apostolilor, dar că nici măcar de acestea patru nu putea fi sigur.

Desigur, în lumina traditiei patristice a Bisericii lui Hristos dintotdeauna, crestinul ortodox nu ar avea astfel de dubii. Cu posibila exceptie a celor patru cazuri, însă, Dr. Koch a identificat un număr de cazuri neîndoielnice de posesiune demonică, "vorbirea în limbi" fiind de fapt "un dar" întâlnit în mod obisnuit la demonizati. Dar cheia întregii miscări o găsim în concluziile finale ale Dr. Koch.

El arată că miscarea "limbilor" nu e nicidecum o "renastere", căci lipseste cu desăvârsire din ea orice constiintă a păcătoseniei personale si orice urmă de pocăintă. Ceea ce constatăm, în schimb, este o subliniată preocupare de a câstiga puteri si experiente noi. Deci fenomenul limbilor nu este cel descris în Fapte si nici nu poate fi asimilat (în cele mai multe din cazuri) cu o posedare demonică propriu-zisă; el este mai curând "... si probabil în 95% din cazuri, un fenomen mediumistic, de natură spiritistă" (Koch, p. 35).

Dar ce este un "medium"? Medium-ul este persoana dotată cu o anumită sensibilitate psihică ce îi permite să se transforme într-un fel de vehicul sau mijloc de manifestare a unor forte sau fiinte invizibile, caz în care, după mărturia Staretului Ambrozie de la Optina* avem de-a face cu duhuri rele si nicidecum cu "sufletele mortilor", asa cum cred spiritistii. Darurile mediumistice apar aproape în toate religiile necrestine: clarviziunea, hipnoza, vindecările "miraculoase", aparitia si disparitia obiectelor sau deplasarea lor dintr-un loc în altul etc.

* V. P. Bykov, Tikhie Priyuty, Moscova, 1913, pp. 168-170 N. ed.

Se stie că asemenea daruri au si Sfintii Bisericii Ortodoxe, dar diferenta între ei si spiritisti este imensă. În timp ce darul crestin al vindecărilor, de exemplu, este oferit de Dumnezeu ca răspuns direct la rugăciunea fierbinte, mai ales a unui om plăcut lui Dumnezeu, a unui drept sau a unui sfânt (Iacob 5,16), si, de asemenea la contactul cu obiecte sfintite, prin darul lui Dumnezeu (aghiazma, icoane, sfinte moaste etc., vezi Fapte 19, 12; II Regi 13, 21), vindecările mediumistice, ca toate fenomenele ce tin de ocult, sunt obtinute cu ajutorul unor tehnici foarte precise si în anumite conditii psihice, care se pot cultiva si folosi prin exercitiu, neavând nici o legătură cu sfintenia sau interventia lui Dumnezeu.

Capacitatea mediumistică este, fie o mostenire genetică, fie se obtine prin transfer, la contactul cu persoana care o posedă, fie pur si simplu prin lectura cărtilor oculte.**

** Vezi Kurt Koch, Occult Bondage and Deliverance, - Relatia de legătură si de transfer în ocultism - Kregel Publications, Grand Rapids, Mich. , 1970, pp. 168- 170

Foarte multi sunt mediumii care declară că puterile lor nu sunt câtusi de putin supranaturale, ci că ele izvorăsc din niste potente naturale ale omului, despre care însă se cunoaste foarte putin. Într-o oarecare măsură lucrul este fără îndoială adevărat. Dar tot atât de adevărat este faptul că zona din care provin aceste puteri este tocmai zona spiritelor căzute, care folosesc prilejul oferit de oamenii ce intră singuri si de bunăvoie în ea, pentru a-i atrage mai strâns în plasele lor, nezgârcindu-se în acest scop cu dăruirea de puteri miraculoase si vedenii, tinta finală fiind distrugerea irevocabilă a acestor nefericite suflete. Dar oricare ar fi explicatiile diferitelor fenomene mediumistice, Dumnezeu a interzis răspicat omenirii, cum citim în Sfânta Scriptură, orice contact cu zona ocultă: Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător. Nici descântător, nici chemător-de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu mortii. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, si pentru această urâciune îi izgoneste Domnul Dumnezeul de la fata Sa. (Deut. 18,10- 12; vezi si Lev. 20,6).

În practică, dorinta de a dobândi puteri sau experiente mediumistice este incompatibilă cu orientarea crestină fundamentală în directia mântuirii sufletului. Aceasta nu înseamnă că nu există "crestini" implicati în fenomene mediumistice, deseori în mod inconstient, după cum vom vedea în cele ce urmează. Dar acesti crestini nu sunt crestini adevărati, crestinismul lor este unul "de tip nou", adică un "nu crestinism" de felul celui propovăduit de Nicolae Berdiaev, care va fi discutat si el în cele ce urmează.

Dr. Koch, chiar de pe pozitiile sale protestante, are dreptate când spune: "Viata religioasă a persoanei nu este nicidecum afectată de ocultism sau de spiritism. Căci spiritismul este, într-o măsură foarte largă, o miscare "religioasă". Diavolul nu ne ia religiozitatea... Este însă o mare diferentă între a fi religios i a te naste din nou din Duhul iui Dumnezeu. Si este trist să constatăm că cei mai multi dintre crestini de astăzi, indiferent de denominatiune, sunt mai curând oameni "religiosi", decât crestini adevărati".*

* Kurt Koch, Between Christ and Satan - Între Hristos si Satan - Kregefi Publications, 1962, p. 124. Împreună cu Occult Bondage, această carte a Dr. Koch confirma in mod remarcabil, pe baza unui material faptic înregistrat în acest secol, aproape toate manifestările mediumistice, magice, vrăjitoresti etc., pe care le găsim si în Sfânta Scriptură si in Vietile Sfintilor Bisericii Ortodoxe; sursa tuturor acestor manifestări este desigur diavolul. Cititorul ortodox ar avea de corectat doar putine dintre interpretările Dr. Koch (N. ed.)

Forma cea mai cunoscută de mediumism printre contemporanii nostri din Vest este sedinta de spiritism. În cadrul ei se stabilesc contacte cu anumite forte care produc efecte observabile, cum ar fi ciocănituri, voci, forme diverse de comunicare, precum scrierea automată, vorbirea în limbi necunoscute, miscarea obiectelor, aparitii de mâini si chipuri "umane" care pot fi uneori fotografiate. Aceste efecte se obtin cu ajutorul unor tehnici si atitudini prestabilite ale celor prezenti, referitor la care vom cita mai jos dintr-un manual de referintă în domeniu.**

** Simon A. Blackmore, S. J., Spiritism: Facts and Frauds - Spiritismul: Fals si Realitate -, Benziger Bros., New York, 1924, Cap. IV, "Mediumii" pp. 89-105 passim (N. ed.)

1. Pasivitatea: "Activitatea unui spirit este direct proportională cu gradul de pasivitate sau "sumisiune" pe care le găseste la persoana sensibilă, sau medium". "Calitatea de medium ... se poate obtine, prin exercitiu sustinut, de către oricine se abandonează constient si deliberat, cu trupul si vointa, cu facultătile psihice si intelectuale controlului unui duh satanic, care îl invadează".

2. Solidaritatea de credintă: Toti cei de fată trebuie să aibă "o atitudine mintală de simpatie fată de medium"; fenomenul spiritist este "facilitat de o anumită simpatie ce rezultă din armonia de idei, de vederi si sentimente ce există între experimentatori si medium. Când această atitudine de simpatie si armonie lipseste, sau când mediumul nu-i abandonează total vointa, atunci sedinta de spiritism a "cercului" respectiv esuează". De asemenea, "numărul experimentatorilor care participă la o astfel de sedintă este de mare importantă. Dacă el este prea mare, el poate dăuna armoniei atât de necesare succesului".

3. Toti cei prezenti "se prind cu mâinile pentru a forma asa numitul cerc magnetic. Prin intermediul acestui circuit închis, fiecare membru contribuie cu o anumită cantitate de energie, care se comunică colectiv mediumului". Totusi "cercul magnetic" nu este necesar decât pentru mediumii mai slab dotati. Madame Blavatsky, fondatoarea "teozofiei" moderne, ea însăsi un medium, dispretui mai târziu această tehnică rudimentară de spiritism, când avu ocazia să întâlnească mediumii cu mult mai puternici din Orient, categorie căreia îi apartine si fachirul descris în cap. III.

4. "Atât de necesara atmosferă spiritistă se creează prin mijloace artificiale, cum ar fi. cântări, muzica în surdină, si chiar rugăciuni". Evident, toată această tehnică nu face decât să sublinieze caracterul destul de rudimentar al unei astfel de sedinte, care de altfel rareori dă rezultate spectaculoase.

Există forme mult mai subtile, dintre care unele îsi spun chiar "crestine". Este suficient să luăm exemplul tehnicilor de "vindecare prin credintă" ale lui Oral Roberts (care înainte de a fi intrat în Biserica Metodistă a fost pastor al sectei "Sfinteniei Penticostale"), care vindecă în mod "miraculos" prin intermediul unui "cerc magnetic" compus din persoane ce se află în comuniune de sentimente, pasivitate si armonie de "credintă" si care împreună îsi pun mâinile pe televizor în timp ce Oral Roberts levitează; te poti vindeca chiar bând pur si simplu un pahar cu apă care a stat pe televizor si deci a absorbit fluxul energiilor satanice mediumistice astfel create. Dar asemenea vindecări, ca si cele produse în spiritism si magie au în timp consecinte dure: boli psihice, dementă. *

* Despre Oral Roberts vezi Kurt Koch, Occult Bondage pp. 52- 5 (N. ed.)

Una din caracteristicile fundamentale ale actiunilor demonice este aceea că ele imită constant lucrarea lui Dumnezeu. Asa se face că cei cu daruri mediumistice sunt convinsi că rămân buni crestini si că darurile lor provin de la Duhul Sfânt. Iată punctul în care asemănarea dintre aceste practici mediumistice si cele ce se manifestă în "renasterea harismatică" devine izbitoare. Iată ce ne permite să tragem concluzia că aceasta din urmă este, în esenta ei, o formă de mediumism.

Intr-adevăr, ceea ce frapează în compararea celor două fenomene, este că cerintele de bază ale unei sedinte de spiritism se regăsesc toate în cadrul adunărilor de rugăciune "harismatică", câtă vreme nici una dintre ele nu se află în aceeasi formă sau în acelasi grad de intensitate în cultul public al Bisericii Ortodoxe.

1. "Pasivitatea" sedintelor de spiritism corespunde stării care, în limbaj "harismatic", se numeste un fel de abandon, care înseamnă în mare măsură disponibilizarea întregului nostru subconstient... Tot ceea ce putem face este să ne abandonăm în întregime: cu trup, minte, si chiar cu limba, astfel încât Duhul lui Dumnezeu să aibă posesiune deplină asupra noastră... De abia atunci suntem cu adevărat pregătiti: când barierele vointei si constientului au fost îndepărtate si Dumnezeu se miscă cu putere prin întreaga noastră fiintă" (Williams, pp. 62-63).

Această atitudine "spirituală" este o lucrare cu totul satanică si nu are nimic de-a face cu Crestinismul. Ea este mai curând caracteristică Zen-Budismului, "misticismului" extrem-oriental, hipnozei, si spiritismului. Această pasivitate exagerată este cu totul străină de spiritualitatea ortodoxă, fiind în schimb extrem de propice si constituind chiar o invitatie pentru actiunile demonice. Un observator devotat al întrunirilor penticostale notează că, în timpul desfăsurării lor, cei care interpretează sau vorbesc în limbi "par că intră literalmente în transă" (Sherill, p. 87). În unele comunităti "harismatice" această pasivitate este atât de pronuntată, încât elementele de organizare, cum ar fi ordinea de desfăsurare a slujbelor, sunt complet abolite, fiecare făcând absolut ceea ce îi dictează "spiritul".

2. Hotărât că este vorba de o "solidaritate de credintă" - nu doar simpla comuniune a credintei crestine si nădejdea mântuirii, ci mai ales o unanimitate în dorinta de a vedea că se produce fenomenul harismatic. Aceasta este esenta tuturor adunărilor de rugăciune "harismatică". Această solidaritate este încă si mai intensă atunci când are loc un "botez în Duhul Sfânt", ce se încheie de obicei într-o cameră separată si în prezenta unui număr restrâns de persoane, initiate deja în această "taină". Este suficient ca o singură persoană să aibă gânduri negative cu privire la ceea ce se întâmplă, pentru ca "botezul" să nu mai aibă loc - în exact acelasi mod în care rugăciunile preotului ortodox descrise mai sus au fost suficiente pentru a risipi vrăjitoria fachirului din Ceylon.

3. "Circuitul magnetic" spiritist este echivalentul "punerii mâinilor" de la întrunirile penticostale, care este întotdeauna executată de cei care la rândul lor au trecut ei însisi prin experienta "botezului" vorbirii în limbi si care servesc, după mărturia chiar a penticostalilor, drept "canale ale Duhului Sfânt" (Williams, p. 64); "canale" sunt numiti si mediumii din sedintele de spiritism.

4. Atmosfera "harismatică", ca si cea spiritistă, se induce cu ajutorul intonării anumitor imnuri si rugăciuni cu rol de sugestionare, de asemenea prin bătăi din palme; toate acestea duc la "un efect de intensă excitare psihică" (Sherill, p. 23).

S-ar putea obiecta că toate aceste asemănări dintre fenomenele mediumistice si cele penticostale nu sunt decât simple coincidente; dar, pentru a ne lămuri, nu ne rămâne decât să vedem care este natura "spiritului" ce se comunică prin "canalele" penticostale. Natura lui reiese clar din mărturiile celor care au simtit această experientă pe propria lor piele: "Cei din grup au format un cerc mai strâns în jurul meu. Parcă formau cu corpurile, lor o pâlnie prin care se concentra tot fluxul "spiritului" care pulsa în cameră. Asa cum sedeam acolo, îl simteam cum se scurge prin mine" (Sherill, p. 122).

La o întâlnire penticostalo-catolică: "cine intra acolo era practic doborât la pământ de formidabila si vizibila prezentă a lui Dumnezeu!" (Ranaghan, p. 79). (A se compara cu atmosfera "vibrantă" din cadrul unor anumite ritualuri păgâne sau hinduiste; vezi mai sus, cap. Locuri si practici hinduiste).

Iată relatarea unei alte experiente "baptismale": "Îmi dădeam seama că Domnul se afla în cameră si că se apropie de mine. Eu nu-L vedeam, dar m-am simtit împins de la spate. Si am căzut la podea, dar parcă as fi plutit..." (Logos Journal, nov-dec, 1971, p. 47). Există multe alte exemple similare, pe care le vom discuta mai jos, în cadrul manifestărilor fizice ale experientelor "harismatice". Ceea ce este cert, este că numai de manifestări ale Duhului Sfânt nu poate fi vorba!

În acest moment, însă, să nu pierdem din vedere caracteristica esentială a vorbirii în limbi "harismatice": aceea că ea nu este doar un fenomen initial care mai apoi dispare, după ce "botezul" s-a încheiat; ci, că trebuie să continuie (atât în public cât si în particular) si să devină "un ingredient de bază" al vietii religioase, căci în caz contrar "darul Duhului" poate să înceteze.

Un autor "harismatic" presbiterian vorbeste despre functia specifică a acestei practici ca "pregătire" a întâlnirii "harismatice" propriu-zise: "deseori grupul se întâlneste cu putină vreme mai înainte de ora fixată pentru a se ruga în Duhul (adică în limbi). În felul acesta se intensifica senzatia prezentei si lucrării lui Dumnezeu în adunare". Si iar: "Am descoperit că rugăciunea mentală în Duhul pe parcursul întâlnirii ne ajută să ne mentinem într-o deschidere fată de prezenta lui Dumnezeu...", căci, "după ce te obisnuiesti cu rugăciunea cu voce tare în Duhul... devine posibil ca respiratia ta, miscându-se prin coardele vocale, să pună în evidentă chiar suflarea Duhului, si astfel rugăciunea poate continua la fel de puternic în interior, mental" (Williams, p. 31).

Să ne amintim, de asemenea, că vorbirea în limbi poate fi declansată si prin "sunete tăcute cu gura" - ceea ce ne conduce inevitabil la concluzia că vorbirea "harismatică" în limbi nu este deloc un "dar", ci o tehnică care se dobândeste la rândul ei prin alte tehnici si prin care se declansează încă alte "daruri ale Duhului", cu conditia ca cei interesati să continue s-o practice si să o cultive.

De fapt realizarea esentială si de bază a Miscării Penticostale contemporane aceasta este: descoperirea unei noi tehnici mediumistice de dobândire si mentinere a unei stări psihice în care obtinerea "darurilor" miraculoase devine un lucru obisnuit. Si dacă acest lucru este adevărat, atunci definitia "harismatică" a "punerii mâinilor" - ca fiind "simpla slujire din partea uneia sau mai multor persoane care constituie canale ale Duhului Sfânt pentru cei care nu au fost încă binecuvântati cu acest dar", ceremonie "la care este important ca cei care slujesc să fi fost ei însisi miscati de Duhul Sfânt" (Williams, p. 64), descrie tocmai transferul calitătilor (darurilor) mediumistice de la cei care le-au dobândit deja si sunt ei însisi mediumi, la ceilalti care încă nu le posedă. "Botezul cu Duhul Sfânt" devine astfel initiere mediumistă.

Deci, "renasterea harismatică" nu este altceva decât o miscare mediumistă, ceea ce clarifică toate punctele care rămân obscure, dacă o privim ca pe o miscare crestină. Ea apare în America, tară în care spiritismul se născuse cu cincizeci de ani mai înainte, într-un climat psihologic foarte asemănător celui de acum: o pietate protestantă ucisă de rationalism si coplesită brusc de experienta reală a unor "puteri" invizibile care nu pot fi explicate pe cale ratională sau stiintifică.

Miscarea are succes răsunător tocmai in tările cu puternice traditii în activitătile mediumistice si de spiritism: în primul rând America si Marea Britanie; apoi Brazilia, Japonia, Filipinele si Africa. Timp de peste 1900 de ani, după vremea în care a trăit Sfântul Apostol Pavel, nu aflăm nici urmă de "vorbire în limbi" în tările fie numai si nominal crestine. Iar dacă totusi aceasta se manifestă, atunci nu este decât un fenomen pasager cu coloratură de isterie; aceasta tocmai până în secolul al XX-lea, când apare Miscarea Penticostală, după cum subliniază un cunoscut istoric al fenomenelor de "entuziasm" religios.*

* Ronald A. Knox, Enthusiasm, A. Chapter in the History of Religion - Entuziasmul, capitol al Istoriei Religiilor, Oxford, Galaxy Book, 1961, pp. 550-551

Deci, dacă aceste fenomene lipsesc aproape cu desăvârsire din lumea si epoca crestină, ele constituie în schimb regulă în religiile primitive si reapar în fortă în secolul XX, printre spiritistii, mediumii si demonizatii zilelor noastre. Formulele în care se "interpretează" si se "profetizează" în cadrul serviciilor "harismatice" sunt vagi si stereotipe, lipsind orice continut specific profetic sau crestin. Doctrina este în întregime subordonată practicii. Sloganul repetat la nesfârsit de "harismatici", în a cărui capcană, după cum ne amintim, cad si victimele hinduismului, este magica formulă "Merge!".

Nu mai poate rămâne nici o îndoială că "renasterea harismatică", sub aspectul manifestărilor ei, este mult mai apropiată de spiritism si de religiile necrestine, decât de Crestinismul Ortodox. Dar exemplele nu se opresc aici.

În afară de cărtile Dr. Koch nu am citat până acum decât mărturiile celor favorabili "renasterii harismatice", care au vorbit convinsi fiind că se referă la lucrările Duhului Sfânt.

Dar să-i ascultăm acum si pe cei care au părăsit miscarea "harismatică", sau au refuzat să i se alăture, pentru că au simtit că "duhul care o animă nu este Duhul Sfânt".

1. "Un tânăr din Leicester (Anglia) povesteste următoarele: Prietenul lui si cu el se convertiseră de câtiva ani, când într-o zi au fost invitati la întâlnirea unui grup de vorbitori în limbi. Atmosfera întrunirii i-a prins si ulterior s-au rugat ca să primească noua binecuvântare si botezul în Duhul Sfânt.

După o rugăciune intensă au simtit cum ceva fierbinte se înstăpâneste peste ei. Simteau o exaltare interioară. Timp de câteva săptămâni si-au trăit cu entuziasm senzatiile, ale căror valuri însă cu timpul au început să scadă. Tânărul a remarcat în schimb că îi pierduse orice dorintă de a mai citi Biblia si de a se mai ruga.

Analizându-si experienta în lumina Scripturii, si-a dat seama că nu este de la Dumnezeu. Întorcându-se, s-a pocăit si a dat toată întâmplarea pe fată... Prietenul lui însă a continuat să frecventeze cercul "limbilor", ceea ce practic l-a distrus. La ora actuală nici nu-l mai preocupă ideea de a vietui ca un crestin" (Koch, p. 28).

2. Doi pastori protestanti s-au dus la o adunare de rugăciune "harismatică" ce avea loc într-o biserică presbiteriană din Hollywood. "Mai înainte am căzut amândoi de acord ca, de îndată ce vom auzi pe primul ins vorbind în limbi, să ne rugăm amândoi cam asa: "Doamne, dacă acest dar este de la Tine, binecuvântează pe fratele, iar dacă nu este, fă-l să înceteze si să nu mai poată vorbi în limbi în prezenta noastră".

Întrunirea s-a deschis cu rugăciunea unui tânăr, după care toti au putut începe să se roage. O femeie a început să se roage într-o limbă străină, fluent si fără nici o ezitare. Nimeni nu a tradus. Părintele B. si cu mine am început să ne rugăm în taină asa cum conveniserăm. Si ce s-a întâmplat? Nu a mai vorbit nimeni în limbi, desi în grupul acela toti, cu exceptia unui arhitect, vorbeau curent în limbi necunoscute". (Koch, p. 15). Să nu pierdem din vedere că, în lipsa solidaritătii de credintă de tip mediumistic, fenomenul nu se manifestă.

3. "O femeie din San Diego, California, a venit la mine să-mi ceară sfatul. Mi-a povestit ce lucru îngrozitor i s-a întâmplat cu ocazia unei activităti misionare purtate de un membru al miscării "limbilor". S-a dus si ea la întrunirile lui în care acesta vorbea de necesitatea vorbirii în limbi si odată după cuvântare a rămas mai la urmă, îngăduind ca respectivul să-i pună mâinile pe crestetul ei spre a o boteza în Duhul si întru vorbirea în limbi. În clipa aceea a căzut la pământ inconstientă.

Când si-a revenit, era pe jos si gura si se misca automat, deschizându-i-se si închizându-i-se, fără să poată scoate însă nici un sunet. Era înspăimântată. În jurul ei stăteau în picioare un grup de adepti ai evanghelistului aceluia care exclamau: "O, soră, ce minunat ai vorbit în limbi! Acum ai cu adevărat în tine pe Duhul Sfânt". Victima acestui asa-zis botez s-a vindecat până la urmă si nu s-a mai dus niciodată la astfel de întruniri. Când a venit la mine pentru sfat, încă mai suferea de pe urma efectelor acestui "botez spiritual" (Koch, p. 26).

4. Un crestin ortodox din California povesteste despre întâlnirea pe care a avut-o cu un pastor "plin de duh", aderent împreună cu reprezentanti de frunte catolici, protestanti si penticostali, la platforma comună a "renasterii harismatice", a vorbit în limbi timp de cinci ore si a folosit toate artificiile (psihologice, hipnotice, de "punerea mâinilor") pentru a induce în cei prezenti dorinta de a primi "botezul Duhului". A fost o scenă penibilă si îngrozitoare.

Când si-a pus mâinile peste prietena noastră, ea a început să scoată niste sunete guturale, să geamă, să plângă si să tipe. Misionarul era foarte încântat de toate acestea. Zicea că fata suferă pentru ceilalti si că se roagă pentru ei. Când si-a "pus mâinile" pe capul meu, am avut presentimentul unui rău real, palpabil. In "limbile" lui se amestecau totusi si cuvinte în engleză: "Ai darul profetiei, o simt. Deschide-ti doar gura si se va rosti de la sine. De ce blochezi Duhul si nu-l lasi să vorbească?" Cu mila si ajutorul lui Dumnezeu mi-am tinut gura închisă, căci sunt sigur că dacă as fi vorbit, altcineva s-ar fi auzit prin mine" (comunicare personală).

5. Cititorii revistei "The Orthodox Word" (Cuvântul ortodox) îsi amintesc de "privegherea" organizată de Arhidioceza siriană antiohiană a New York-ului, la conventia sa de la Chicago, din august 1970, la care, după ce s-a creat o atmosferă paroxistică de sentimentalism si emotie, unii tineri au început să "depună mărturie" despre cum îi miscă pe ei "duhul". Dar multe alte persoane care s-au aflat acolo au relatat după aceea că atmosfera era "apăsătoare si plină de presimtiri rele", "paralizantă si malefică" si că numai cu rugăciunile Sf. Herman al Alaskăi, a cărui icoană se afla în acea încăpere, s-a putut risipi acea atmosferă si o dată cu ea întreaga adunare (O.W., 1970, nr. 4-5, pp.196-199).

Există numeroase alte cazuri de oameni care si-au pierdut astfel orice interes pentru rugăciune, lecturi din Sfânta Scriptură si pentru crestinism în general si care au ajuns chiar să creadă, după cum nu s-a sfiit să mărturisească un tânăr student, că "nici măcar nu va mai avea nevoie să citească Biblia. Dumnezeu Tatăl Însusi va veni si va vorbi cu el în persoană" (Koch, p. 29).

Vom avea ocazia să cităm încă mărturiile multora care continuă să creadă că nu e nimic negativ sau rău în experientele "harismatice", al căror sens nu vom întârzia să-l analizăm. Oricum, fără să tragem concluzii definitive cu privire la natura exactă a "duhului" care provoacă fenomenele "harismatice" si, pe baza probelor evidentiate până acum, putem să fim de acord cu Dr. Koch, fără teamă că gresim, asupra următorului aspect:

"Miscarea vorbirii în limbi este expresia unei conditii psihice delirante în cadrul căreia apar manifestări demonice" (Koch, p. 47). Ceea ce vrea să spună că această miscare este cu sigurantă "delirantă", prin aceea că se lasă dominată de un "spirit" care nu este Duhul Sfânt. Nu este demonică în sine sau în intentiile sale (asa cum neîndoielnic sunt satanismul si ocultismul contemporan), ci prin natura ei ea disponibilizează si deschide pe oameni spre a accepta manifestarea unor forte în mod evident demonice, a căror prezentă s-a simtit deslusit în numeroase astfel de ocazii.

Referitor la natura exactă a "limbilor" care se vorbesc astăzi, nu se poate da un răspuns simplu. Ceea ce stim sigur, este că în miscările penticostale, ca si în spiritism, atât elementele de fraudă, cât si cele de sugestie joacă un rol nu putin important; ele sunt folosite în cercurile "harismatice" pentru a crea o presiune psihică de natură să forteze fenomenele să apară.

Iată ce spune membrul "Miscării lui Iisus", o sectă predominant penticostală: "vorbirea mea în limbi era pur si simplu o chestie emotională în care nu făceam altceva decât să bălmăjesc niste cuvinte".

Iar altul recunoaste cinstit: "Când am intrat prima dată în secta aceea, cei de acolo mi-au spus că (vorbirea în limbi) era o chestie care pur si simplu trebuia făcută. Asa că m-am rugat s-o pot face, si n-am reusit decât să mă iau după ei si să-i imit, asa încât să creadă că am primit si eu darul" (Ortega, p. 49). Deci nu putine dintre presupusele "limbi" sunt fără îndoială neautentice, sau în cel mai bun caz produsul autosugestiei sau al unei stări emotionale de cvasiisterie.

Pe de altă parte, cazuri de vorbiri penticostale în limbi neînvătate anterior există, si sunt bine documentate (Sherill, pp. 90-95); este atestat de asemenea că multi vorbitori "în limbi" nu au aspect isteric deloc, ci dimpotrivă, o fac cu calm, sigurantă si naturalete. S-a mai constatat de asemenea faptul neobisnuit al fenomenului corelativ de "cântare în limbi", în care "spiritul" inspira si linia melodică pe care multi o armonizează cu vocile lor, producându-se un efect "având în el ceva vrăjitoresc dar în acelasi timp extraordinar de frumos" '(Sherill, p. 118), "de neimaginat si neverosimil sub aspect uman" (Williams, p. 33).

Iată că explicatiile "vorbirii în limbi" contemporane nu par a fi doar de natură emotional - psihologică. Dacă acest fenomen nu este produs prin lucrarea Duhului Sfânt - si faptul este demonstrat din abundentă - atunci el, ca manifestare "supranaturală", nu poate fi decât produsul unui dar provenind de la un alt fel de duh.

Pentru a-l identifica mai cu precizie si pentru a întelege mai deplin miscarea "harismatică", nu doar ca fenomen, ci si ca "spiritualitate", va trebui să studiem mai cu atentie sursele traditiei patristice ortodoxe. Va trebui în primul rând să ne raportăm la traditia ortodoxă ascetică, la care ne-am mai referit deja în capitolele anterioare, când încercam să întelegem atractia exercitată de hinduism. Era vorba acolo de conceptul de înselăciune diavolească.